N-ai motiv să plângi

Prin această defilare absurdă de priviri străine
Ținem ascunsă o poveste rămasă amintire,
O poveste cuprinsă între două piese
De început și de sfârșit.

O tristețe atipică, melancolie surdă.
Tăcerea unui nimic neuitat
Stare de dor inexistent,
Dar viu.

Plângi în incertitudinea unei declarații absente
Într-o scuză neservită
Un motiv venit niciodată
Ceva ce n-ai avut.

Spune-mi tu, suflete, de ce te chinui din nimic?

Absențe în prezent

Soarele bătea cu putere peste câmpul abia înverzit. Mirosul de iarba proaspăt tăiată umplea străzile betonite. Luna mai părea mai statică decât niciodată.

Aș plânge din nimic. De dragul lacrimilor și poeților care au suferit. Le-aș jeli durerea cum nu pot să o vait pe a mea. Le-aș aprinde lumânări tuturor morților duminica pentru că eu n-am cui. Aș ține doliu zilnic de dragul pierderii tale pentru că eu nu știu ce am pierdut.

Mă îndrept spre același loc incolor, inodor și insipid. Merg mecanic și fac slalom printre automatisme. Ajung în locul x, ziua z, ora y. Plec. Mâine o luăm de la capăt pentru că mâine este o altă zi, copie fidelă a celei de azi, cu mici diferențe de nuanță.

Vine Ziua z, locul x sau ce ar fi trebuit să vină

În toate riturile funerare există o perioadă de doliu, urmată pierderii. Fiecare ființă își jelește durerea după mecanisme proprii, de la o floare căreia i-ai tăiat o parte din ea, la un animal care și a pierdut puiul, un animal lăsat singur, abandonat de stăpân, suferă. Omul, pe de altă parte, dintre toate animalele, are poate cel mai complex mecanism de a suferi pentru că el poate suferi și de nimic. Cum să plângi ceva ce ce nu ai avut? Cum să ți plângi idei, dorințe, stări, frustrări?

Locul z, ziua y, ora x și te întreb, oriunde am fi și oricând am fi, pentru ce plângi? Pe cine ai îngropat undeva adânc în tine și nu te lasă, nici măcar după ce ai făcut toate ridurile de trecere? Ce te macină? Ce te face să nu mai vrei să te trezești? Ce te face să iubești visarea mai mult decât realitatea?

Hope, George Frederick Watts, 1886

Bolnav de amintire

      Nu-i nimic mai dulce decât amintirea. N-am iubit nimic, niciodată, mai mult decât ce a fost odată și nu voi putea iubi mai mult clipa decât după ce va fi trecută.

      Mi-a luat ani să înțeleg melancolia. M-a costat dimineți și apusuri trecute ca să pot să văd dincolo de acum, de noi, de atunci. Acum, când noaptea se adâncește, tramvaiul se retrage și muzica se oprește, mă văd Atunci. Nu știu să spun când, nici pe dată, nici pe oră, ci pe emoție. Acum multe emoții, eram Aici.

      Când cele mai grele episoade adolescentine mi se par doar amintiri pierdute undeva, în arhiva timpului din mine, îmi amintesc, cu un zâmbet slab, mascat, acoperit, că am fost fericit.

Copil fiind, învățam poezie, mai ales romantică. Pentru o dramă în trup și suflet, era un paradox. Eram un neînțeles ce încerca să perceapă alt neînțeles al timpului său. În neștire încercam să aflu ce este melancolia când căutam, printre cuvinte și rânduri, stări, emoții, figuri artistice. Întrebam mereu ce este melancolia. Mi s-a spus că este precum o tristețe pe care o ai când te gândești la trecut, dar pe care o simți cu drag.

Cum să fiu și trist și vesel?

     Să fiu om mare atunci când eram mic, tare mi-ar fi plăcut. Să înțeleg acum, după multă poezie, că fiecare stradă are mirosul său, că fiecare om are melodia sa, că fiecare întâlnire are un gust. Să înțeleg că totul îmi va fi, cândva, amintire. Că voi crește și cei ce îmbătrânesc vor rămâne doar ai mei, așa cum și eu voi fi o parte din trecut, cândva, când străzile vor fi pustii, când oamenii se vor retrage, când se va face iară noapte.

      Până atunci, dragii mei,

melancolia este să-ți vezi amintirea de care nu te vei bucura niciodată mai tare decât acum și tristețea că poate atunci nu ai știut să o vezi.

Henri de Toulouse-Lautrec (1864-1901), Pierreuse, 1889

Povestea veșnic plângătoare

La început, a fost chipul.
Doi ochi, un nas, o gură,
două urechi, un cap.
Când urechile au început să doară,
Iar gura n-a ştiut să tacă,
Chipul şi-a rupt capu-n două.
Nasul a plecat la una,
cu o ureche, un ochi
şi juma’ de gură.
De atunci,
două fâşii de piele
caută să împartă
acelaşi nas.

A fost odată, a fost de mai multe ori. A fost mereu şi veşnic o să fie o poveste. Un basm despre aşteptare, iluzie şi speranţă.

Era odată un început de cale comună, dintre două fâşii de piele. Târându-se prin acelaşi tărâm, la un punct de cotitură, s-au împiedicat una de alta. Bucuroase de întâlnire, şi-au dorit revederea.

Fâşia rămasă cu mirosul simţea un parfum pe care credea că-l pierduse cu multă, multă vreme înainte. Un parfum de dimineaţă într-o grădină de roze. Voia să-i spună celeilalte fâşii, dar avea doar jumătate de gură. Era nevoie de ea toată ca să-i poată povesti ce s-a întâmplat demult, când gura n-a ştiu să tacă, iar urechile n-au mai vrut să audă.

Era nevoie de răbdare, îşi spunea mereu. La fiecare revedere, când ochiul se uita în celălalt ochi şi doreau să refacă privirea, spera că-şi va da seama. Când urechea începea să audă aceeaşi muzică, simţea că este aproape. Când pielea atingea cealaltă piele, credea că se vor reuni.

Într-o zi, ochii au început să plângă, urechile au vrut din nou să asculte, dar gura n-a vrut să spună. De atunci, cele două fâşii de piele plâng, de frică să nu strice iarăşi gura totul şi să rămână fără nas.

Masks, Felicie Casorati, 1921

Să-mi arate noaptea

Întunericul se proptea de mine,

Îmi mânca umbra și mă lăsa

Patetic de gol și de Străin

De mine și de ale mele.

Întunericul mă înghiţea

Și-mi plăcea să-i fiu în pântec.

Se adâncea în uitarea mea,

Făcându-mă-n descântec.

M-am îmbrăţișat cu noaptea

Similar de apropiată-ți ție

M-am învelit cu așteptarea

De noi și nouă reverie.

-Pânza nopții-

Frigul meu, frigul meu. Se lăsase peste noi, peste mine, peste eu. Sau peste ceea ce am fost. Frigul de toamnă și noaptea sa, întunericul ce se pogorâse peste mine, m-au pus să caut. Găsit, n-am știut, am fugit, m-am speriat. N-am știut ce găsisem, ce avea să-mi arate noaptea. Mi-am făcut curaj, am încercat, m-am apropiat.

Înseratul trecut te-ai apropiat tu de mine. Tu, cel mai frumos om de pe Pământ.Tu, cel care domină. Tu, care îmi ești amintirea și viziunea.

Noaptea, căci doar noaptea ne-a pus chip în chip, îmi priveai ochii, iar eu, oglinda mea, în tine. Îmi șopteai cum îți sunt neprețuita tu, chiar tu, cel suflă viață-n acest fost jar. Fost stins, fost scântei, făcut de tine foc pentru iarna ce are să vină.

Ieri, acest șarpe fără de solzi stătea încolăcit, obișnuit cu sălbăticiunea sa. Tu m-ai luat, m-ai stâns la piept.Simțeam toata caldura intrându-mi prin piele, în piele, din piele. Devenea parte din mine, așa cum și eu am devenit parte din tine.

Tu. Tu lasă-mă să cred că a rămas ceva neatins în mine, nerăscolit, neumblat și nepătruns. Un necunoscut doar al meu, nesorbit și neștiut de tine.

Să cred că-ți voi rămâne misterul, iar tu, magia.

-Café Kiss, Ron Hicks, 1965-

Pas, pas, poc!

A fost odată și încă o dată

o frântură, o ruptură,

o convenţie arbitrară.

A fost odată o oglindă uitată,

A fost odată un basm,

A fost de două ori.

O ruptură de ritm și rimă.

Pas, pas, poc!

A fost odată un bufon de curte care-și iubea dansul. Nu-și avea damă, ci o oglindă spartă, modelată, aranjată din cioburile care îi compuneau corpul. Erau o pereche perfectă. Ea nu-i ieșea din cuvânt, din pași, din încăpere sau din iluzie. El nu o călca niciodată. Nu îi atingea cioburile, nu îi spunea cât de grotească este, pentru îi era creaţie. Până când… Pas…pas…poc!

Era odată, la curtea unui domn, un bufon numai ai lui. Stăpânul îl alesese pentru că era singurul care putea să-i aducă zâmbetul. Exagerat de bleg, de stângaci, de împiedicat. Stupid de amuzant, greu de ignorat. Mai bun decât orice glumă care nu era el. Era hohot vinovat, dar fără de regret. Toată fericirea lui până când…pas… pas…poc!

A fost odată un băieţel care visa să danseze, dar de fiecare dată când încerca, se rănea. De fiecare dată când se întâmpla, râdea în oglindă. Nimeni nu-i spusese că dansul nu-i al lui. Nu-l știa nimeni, era doar oglinda. El continua și continua și continua până când… Pas, pas, poc! Și oglinda s-a spart. Din cioburi și-a modelat tot ce avusese vreodată. O monstruozitate care să-i poarte pașii strâmbi spre miraj.

Se spune că a fost o zi în care bufonul nimănui, după ce-și aruncase trupul pe podea, înăbușit în râsul domnului, s-a dus să-și repete dansul fără pași cu iubita lui prăfuită. Începuse să înţeleagă și să alerge-n propriu-i cerc de umbră mai mare, mai tare, mai tare, până când… Pas, pas, poc!

A fost o zi în care domnul și-a pierdut bufonul și odată cu el, singurul lucru care îl mai făcea fericit. A fost o zi în care oglina nu a mai fost nici prăfuită, nici ciobită, nici oglindă. O zi în care domnul a trebuit să-și lase coroana, să-și pună pălăria și să danseze fără iluzie. Pas, pas, poc!

A fost o ultimă zi a basmului, în care sătenii, auzind geamătul realităţii, au dat busna-n cocioaba celui despre care nimeni nu știa nimic. A celui ascuns, nocturn și solitar. Când l-au descoperit, dansa. Dansa, fără coroană, într-o baltă de sânge și de cioburi. Se rănea, dar râdea. Își învăţase dansul.

Pas, pas, poc!

Regele nebun, Corneliu Baba

Cel care domină

Capete și priviri

Obligate să domine sau să se supună,

Jocuri interpersonale de clipiri,

Ignorare, trecere sau ură.

Nejustificabile, specific umane,

Animalice-n origini,

Animate-n gesturi mutuale,

Reacții fără de pricini.

Susținere sau retragere,

Ferite de răspuns,

Teatrale și de prefacere,

Ale privitului de ajuns.

Războiul privitului

Bufonul Nimănui m-a creat și m-a aruncat în mare, ca să învăț să înot. M-a înzestrat cu mâini și picioare cu care să mă zbat până la mal, oricare ar fi acea întindere de nisip pustie, pe care doar el știe ce mă așteaptă. Cu membrele mele aveam să ating, să strâng, să construiesc și să distrug, ca să-i pot crea eul. Când am început să mă fac, în lichidul pântecului, mi-a dăruit urechile, să-i pot asculta cântările și poruncile. Nasul mi l-a dat ca să-i miros, diferențiez și memorez pe cei ca mine, când va fi clipa.

Când a venit, mi-a dat gură ca să strig, să mă fac viu și auzit, să mă hrănesc și să spun ce mă doare. Cel mai de preț dar s-a ivit odată cu lumina, formele, culorile. Cu detaliile și umbrele și s-a sfârșit în privire, când s-a transformat în război.

Văd, cu ochii mei, ochi mai slabi. Ochi străini, ochi care se pleacă. Eu, cu privirea mea, distrug. Surprins, obligat să mă privească, să mă domine sau să mi se supună, mi l-ai pus în față de celălalt, la fel de sălbatic ca mine. Cu aceleași mâini, urechi, nas, gură.

De ce acest mare pântec de nisip ne pune chip în chip?

„Eye Conversation” – de Ivana Besevic.

Frustrări cotidiene

Discursuri anonime despre spirit,

Despre bine, rău și indiferenţă.

Baliverne și bazaconii nepoetice,

Fără ritm și fără rimă,

Fără gură ca să strige,

Vorbe puse și respuse,

De voci plictisite și obosite,

Lăsate să își spună oful

veșnic cerșetor de atenţie.

-Nepoetice-

Stă să plouă. Stă să cadă, să scuture și să spele tot ce a ars vara prematură, cu roadele ei cu tot. Stă să se rupă-n părţi de oraș prăfuit, dărăpănat și suprapopulat de frustrări cotidiene.

Stau să plec. Să ies din bârlogul meu și să mă îmbrac cu haina societăţii, mereu cea nouă și cea bună. Să nu mă creadă un scriitor rupt în… locuri, ca toţi ceilalţi. Măcar prin haină să fiu altul. Sper măcar să nu plouă. Să nu șteargă toată pictura fiinţei mele, dusă la rang de artă mediocră.

A trecut un sfert de ceas fără limbi. Cine mai stă să cumpere arta timpului ? Bine că am un telefon mai inteligent decât mine care să îmi facă treaba. Sunt la a treia schimbare de haină și tot nu sunt mulţumit, ca un editor pentru propria-i carte. Arăt de-a dreptul scârbos de sofisticat, de non-eu, dar am o convenţie ne(în)semnată de respectat.

Jumătate de ceas. Nu jumătatea bună. Timpul meu merge în sensul calculării întârzierii mele. Știam că o să fiu târziu, așa că nu mă mint. Am să ies îmbrăcat în ultima schimbare. Doar să nu plouă.

Un ceas de nemulţumit de mine. Mi-am luat hainele de sunt-la-fel-de-unic încât aș putea face reclame pentru cărţi de dezvoltare personală. Mai bine decât un poet, ar spune unii. O să-mi scot caietul, pixul și inspiraţia din buzunare și voi scrie despre ceva, ca toţi ceilalţi, de la Homer până la ultima bloggeriţă fashonistă apărută ca ciuperca după bazin.

Și ploaia stă să-mi șteargă scrierea din minte, la fel de originală ca o dună de nisip.

Potopul, Gustave Doré, 1866

Piele, transpirație, expirație

Atașamente distructive îmbrăcate
În dependențe pseudo-amoroase,
Amestecuri multipolare de lipsuri
Compensate prin noțiuni vagi
De eu, de tu și de noi
De acum, atunci și cândva
De promit și de încredere.
Animări dirijate involuntar
De subconștientul lăsat inconștient,
De piele, transpirație și expirație,
De doar dorință devenită mai mult,
De grijă preschimbată-n frică.
– Simptome post-carnale-

Suntem piele. Suntem un ambalaj emoțional complex care păstrează taine pe care doar noi le putem înțelege. Un melanj de amintiri, trăiri și senzații. Locurile umblate, prieteniile, manifestările culturale și naturale, cuvintele, gândurile, iubirile trecute, sunt celulele cu care am format acest strat protector pe care îl purtăm și îl arătăm. Sensibil și murdar, pătat, lăsat, brăzdat de vergeturi și semne de bună purtare. Atât de atins și totuși atât de intim. Atât de Eu și atât de Celălalt.

Suntem transpirație. Suntem căldură și apă mirositoare, secreție firească și scârboasă. Detașare nevoită de tot ce a fost cândva în noi și trebuie scos prin piele. Exteriorizare născută din orgasm sau spaimă. Manifest al unei intensități camuflate în miresme de flori artificiale, inhibat de normele sociale.

Suntem expirație. Suntem dioxid de carbon, fum, abur și vorbă. Eliberare de toxic și nefolositor, constantă și regulată de la prima la ultima atingere a pielii.

Piele, transpirație, expirație. Eliberări și retenții constate de (pseudo)amor post-carnal.

The Lovers, Emile Friant, 1888

Doleanțe nocturne

Nopți violete în
străzi pustii și voalate,
Cu fum în fază lungă
De farurile mașinilor negre
Pe care plouă
Stropi mari și reci.
În frig de sabat de iarnă,
În umbrle slabe de brazi
împodobiți cu luna fără stele.
Cu gânduri pierdute în rânduri,
Cu doruri și doleanțe nocturne,
Așteptările-mi infinite.     

-Nopți violete-

E prima zi de după prima seară. Lumina cade leneșă pe pervazul geamului și-mi bate în chip toată fericirea insipidă pe care o să o uităm într-un târziu. Îmi ești caldă și îmi ești frumoasă, dar nu îmi ești perfectă. Tu ești perfectă ca să mi te știu o oră, o zi sau poate o noapte. Îmi esti perfectă doar până se vor crăpa zorii în capul meu și am să mă trezesc străin de tine. Cândva…

Tu știi deja că vreau să fug. Să fugim de la judecata doleanțelor nocturne și să ne ascundem pentru o eternitate în chip de vis. Să ne trezim doar sub ceașaful alb care să ne acopere păcatele de toate clipele pe care am să le petrec cu tine. Până atunci…
Aștept a doua seară de după prima zi.

Muza de Gabriel de Cool( 1895)

Epistola Dorului

 Texte, iluzii şi aluzii,
Confuzii şi dubii.
Incertitudini umblătoare,
Curgătoare şi urcătoare.
Sunete şi portrete,
Poteci şi drumuri mute
Cu oameni fără oameni.
Exteriorizare modestă,
 inhibată,
Tare-n gând şi slabă-n vorbă.
Iubiri exocrine cu gânduri 
Fatidice.

Încă e lumină. Încă îmi e un cald și frumos pe care vreau să-l păstrez în chip de vară. Să-l țin la piept, pe piept, în pieptul în care să-mi bată ritmic. Dorul.

Dorul meu, știi că îmi ești drag? Știi că mi-aș cuibări capul în poala ta și de acolo nici că aș mai pleca? Ți-aș mângâia toate poveștile pe care palmele mele nu le mai pot atinge. Ți-aș cânta toate piesele pe care le iubești, acelea pe care le-ai înstrăinat. Te-aș plimba prin acele locuri de care ai ajuns să te ferești. Ți-aș aduce fiecare aromă de atunci, fiecare miros, fiecare culoare. Ți-aș înapoia fiecare gând cu care obișnuiai să pictezi vise. M-aș face pensula pentru tabloul tău.

Dragul meu dor, cum mai ești?

Aștept să-mi scrii.