Prin această defilare absurdă de priviri străine
Ținem ascunsă o poveste rămasă amintire,
O poveste cuprinsă între două piese
De început și de sfârșit.
O tristețe atipică, melancolie surdă.
Tăcerea unui nimic neuitat
Stare de dor inexistent,
Dar viu.
Plângi în incertitudinea unei declarații absente
Într-o scuză neservită
Un motiv venit niciodată
Ceva ce n-ai avut.
Spune-mi tu, suflete, de ce te chinui din nimic?
Absențe în prezent
Soarele bătea cu putere peste câmpul abia înverzit. Mirosul de iarba proaspăt tăiată umplea străzile betonite. Luna mai părea mai statică decât niciodată.
Aș plânge din nimic. De dragul lacrimilor și poeților care au suferit. Le-aș jeli durerea cum nu pot să o vait pe a mea. Le-aș aprinde lumânări tuturor morților duminica pentru că eu n-am cui. Aș ține doliu zilnic de dragul pierderii tale pentru că eu nu știu ce am pierdut.
Mă îndrept spre același loc incolor, inodor și insipid. Merg mecanic și fac slalom printre automatisme. Ajung în locul x, ziua z, ora y. Plec. Mâine o luăm de la capăt pentru că mâine este o altă zi, copie fidelă a celei de azi, cu mici diferențe de nuanță.
Vine Ziua z, locul x sau ce ar fi trebuit să vină
În toate riturile funerare există o perioadă de doliu, urmată pierderii. Fiecare ființă își jelește durerea după mecanisme proprii, de la o floare căreia i-ai tăiat o parte din ea, la un animal care și a pierdut puiul, un animal lăsat singur, abandonat de stăpân, suferă. Omul, pe de altă parte, dintre toate animalele, are poate cel mai complex mecanism de a suferi pentru că el poate suferi și de nimic. Cum să plângi ceva ce ce nu ai avut? Cum să ți plângi idei, dorințe, stări, frustrări?
Locul z, ziua y, ora x și te întreb, oriunde am fi și oricând am fi, pentru ce plângi? Pe cine ai îngropat undeva adânc în tine și nu te lasă, nici măcar după ce ai făcut toate ridurile de trecere? Ce te macină? Ce te face să nu mai vrei să te trezești? Ce te face să iubești visarea mai mult decât realitatea?
Veni Vidi Vale 