Un nimeni

E noapte, e lumină moartă de bec, de liniște și de solitudine. Încerc să îmi fac loc printre umbre ca să ajung la lumina din casă. Casă de amintiri, de creștere, de joacă. Casă goală, închisă, rătăcită. Drum lung. M-am săturat de drum.

Trec prin tunelul de piatră și nu știu dacă să merg pe poteca dreaptă când ceva, nu știu ce, mă trage mereu pe cea stângă. Îmi e oroare că am uitat calea și că am să mă trezesc, uitat de lume, în cine știe ce colț de beznă de n-am să mai știu cum să cotesc și pierdut am să fiu. Și de acolo, de unde o fi acolo, ce am să mă fac? Mă iau după lumină.

Trec prin tunelul de lemn și îmi e frică de îmi vine să fug. Să fug de să mi se piardă urma și să nu îmi întorc capul niciodată, să nu vadă nimeni spaimă pe chipul meu. Să mă știe beat și uitat pe undeva. Să mă creadă un dezertor, un nenorocit de rebel care s-a crezut mai presus de cele atinse și neatise, un nimeni. Un nimeni prin tunelul de lemn cu două uși. Prima ușă îmi e deschisă și tare îmi e că o să iasă ceva din ea și n-o să mai apuc să mai văd cealaltă lumină. Următoarea e închisă, dar parcă mă sperie mai tare decât cealală. Mereu mă înspăimântă ce știu că n-am cum să știu, decât ce aș putea să știu. Mă iau după lumină.

Trec prin tunelul care ține apa. Sfere de lumină care se transformă într-o linie perfectă, de lumină eternă. Mi-ar plăcea să mă fac sferă, parcă prea am fost minge și am sărit dintr-un loc în altul. Ba am fost dus de vânt, ba de apă, ba de oameni, tot mereu mi-am luat avânt, crezând că n-am să mai ating pământul, ci că am să rămân pururea una cu cerul, dar niciodată nu reușeam să ajung până acolo. Urcam cât îmi era dat să urc, apoi mă izbeam și mă trezeam la sol, iar și iar, până rămâneam inert. Câteodată mi se făcea frică de înălțimea de la care am să cad iar și iar, dar acum nu mă mai tem, mă iau după lumină.

Tunelul de nimicuri e aproape de capăt. Mai repede, mai iute, mai aproape. Mai am puțin și am să ajung, așa că mă iau după lumină. Poate că nu contează că mi-am uitat drumul. Poate niciodată nu am avut un drum, niciun drum. Cine are nevoie de un drum? Am nevoie de un punct, nu de o linie. Am nevoie de ce am nevoie și nu contează cum am să ajung la el. Zică toți ce vor să zică, eu n-am să-i iau în seamă. N-au decât să mă creadă un laș, un trișor, un păcătos, un lepădat și un profan. Am să urmez lumina mea!

Dar lumina mea se făcu roșie și mi-am amintit că am luat-o pe partea stângă.

Străin

E trecut de lună plină, de noapte caldă, fără lumină. Ticăit ritmic, greieri şi țânțari. Miros de putred, de stătut, de toamnă prematură.

Îmi e drum, îmi e mult şi îmi e departe. Îmi e început de căutare. Început de vis. Început de nou, dar eu sunt vechi şi-mi tremură gândurile-n cap de îmi rod unghile până-n carne, de mi-aş roade şi degetele, doar să scap.

Am plecat, de nebun şi de chemare, să mi te caut. Voiam să te aştept, dar credeam că am să-mi rod şi pielea înainte de răsărit. Piele de care tu te-ai prins cu ghearele până te-ai cusut în pieptul meu.

Mă simt de parcă umblu gol. Îmi port rușinea-n chip de haină. Găurită ca o frunză căzută și mâncată de omizi, uscată de zile cu cald, dar fără ploaie, ruptă din copac. Din copacul vieții. Din lume, de lume, de lumea care se uită la mine de parcă sunt omul gării, omul fără casă, fără drum, fără loc și fără frați care să-i ducă dorul. Străin.

Mi-ai spus că am să te găsesc în gară. Astă primăvară, când am plecat întâia oară, eu te-am întrebat dacă am să te găsesc în gară. Și tu ce mi-ai spus? Ce ai vrut să-mi spui? Am să mă întorc străin? Străin de cine? De cine mai pot eu să fiu străin când te caut cu ochii, cu urechile, cu gura, cu trupul, cu gândul, cu fiecare parte din mine? Fiecare bucată care urlă, țipă, stigă! Strigă surdă, mă auzi? Nu mă auzi!

Tu știai, tu ești singura care știai, dar m-ai lăsat să plec. M-ai lăsat să mă lepăd de tine. Te-ai lăsat să te pierzi. Te-ai lăsat în doliu, uscată, cu cearcăne vineții, cu ochii duși, plânși, roșii, dar stălucind. Strălucind de să văd eu prin ei toată durerea lumii și să o simt pe buzele-ți crăpate, uscate, de un roz atât de șters, că-mi par albe.

Mi-ai spus că am să mă întorc străin, nu că ai să mi te faci străină.

 

Înainte de răsărit

E trecut de ora la care se întunecă vara, de miezul nopții, de sărutul pe care Ieri i l-a dat lui Azi. Cald, linişte şi greieri care-mi cântă ce te chinui tu să-mi şopteşti. Un cântec care-mi sună ca un tors de felină.
Am ieşit să-mi caut Luna. Să o rog să mă lase să o privesc şi să-i stau sub lumină până am să pot să pun geană pe geană. Până am să te visez. Dar Luna-mi e plecată şi m-a lăsat doar cu câteva stele, cu care eu n-am ce să fac. Îmi sunt dragi, îmi sunt frumoase, dar nu-mi sunt Luna. Nu-mi sunt totul.
Am ieşit să-mi caut liniştea. În cântecul greierilor vreau să-mi ascund gândul şi să-l spun doar atunci când Ea mi se va întoarce. Am să aştept până se va crăpa noaptea mea în două linii curbe din care va răsări El, ca un prunc abia venit pe Lume. O să-mi plângă-n cântec de pasăre şi-n lacrimi de rouă până îşi va vedea supuşii la picioarele sale, muncindu-i Pământul.
Am iesit să mi te caut. Ca o păgână care pregăteşte un ritual sacru. Ca o Evă care îşi caută Adam-ul pe care nu l-a întâlnit încă în chip de om, în carne, oase, coaste din care se va întrupa şi ea.
Te caut, visule. Te caut sub cerul fără Lună şi nu ştiu dacă te voi recunoaşte vreodată. Îmi eşti străin, precum îmi e şi trupul, vârsta şi numele tău. Dar am să mi te găsesc. Până atunci, ne vom întâli în acelaşi loc, în aceleaşi nopți.
Te aştept,
înainte de răsărit.

– Sunset in Montmartre, Van Gogh –

O să fim

De dor și de bucurie, bufonul nimănui, să fiu etern, eu ți-am promis. Să tac, de inimă rea. Să fii fericit, să-ți fiu primăvară.

Suntem la început, Bufonul Nimănui. La început de vară, de cald, de picături de ploaie rece care-mi dau un fior de dor. De dor și de bucurie, căci te știu întors la viață, așa cum eu ți-am promis.

Stau pe o bancă, sub un cer cuprins de bezna nopții și de  picăturile reci de care îți spuneam.  Te-aș ruga să-mi dai ceva cu care să-mi șterg măcar chipul, nu mult, măcar un șervețel. Dar eu ți-am spus că nu îți voi cere nimic niciodată și nu va fi lucru pe care să nu mi-l poți cere tu.

Am vrut mereu să fii fericit. Să te bucuri de toate ce-ți sunt dragi pe lume și, când te vor lăsa, să-ți fiu primăvară. N-am cules fructe din pomul tău și nici din alții. M-am hrănit cu firimitura ta de încredere și am așteptat să cresc până am să devin mare în ochii tăi.

Am zis că am să mor. Nu de foame. Nici de sete, căci încă sorb picături de melancolie. Cred că și cerul e melancolic. Credeam că am să mor de inimă rea, dar am preferat să tac și să dansez în cerc spre dreapta. Spre stânga nu îmi mai era posibil, mai ales după două cercuri.

N-am murit, dar nici nu-ți pot spune că am trăit. Am existat. Am fost o umbră a trecutului și credeam că vreau să fiu etern, dar greșeam. Am încercat să dansez invers, să fac toți pașii pe care îi făceam atunci când erai, dar nu reușeam să-mi amintesc totul și parcă tot nu era la fel.

Credeam, chiar credeam că vreau să fiu etern, măcar în amintirea ta. Într-o cutie uitată și prăfuită a memoriei tale din vremea când erai doar floare în muguri. Să fiu acolo și să mă deschizi când ți-o fi mai rău pe lume, în ceasul cel din urmă, dar nu. Nu voiam să fiu, voiam să fim.

De dor și de bucurie, bufonul nimănui, să fiu etern, eu ți-am promis. Să tac, de inimă rea. Să fii fericit, să-ți fiu primăvară.

O să fim.

 

 

 

 

 

Să-ți fiu primăvară

Începuse deja primăvara. Razele calde se împreunau cu atingerea trecătoare, încă rece, încă goală, a ceea ce fuse frumos de trist și se duse. Încă de atunci… de când îl vedeam îngropat sub pelerina Ei de gheață, de unde credeam că n-am să-l mai pot descoperi în toată splendoarea lui. Când o să mi se arate în muguri și-n frunze. În flori parfumate, cotropite de albine lacome.

Te știu de când alergai ca un copil fericit. Alergai cu viață spre viață. Credeai că ai să te faci tu mare și că din ai tăi muguri or să apară cele mai frumoase flori, iar din flori or să-ți cadă petalele și or să-ți rămână doar fructe. Fructe pe care toți or să vrea să le mănânce.

Și ai crescut tu așa, dragul meu rod, și ai uitat de albinele de care îți spuneam. Ai uitat de omizile care ți-au mâncat frunzele ca să se transforme-n fluturi de pe urma ta. Ai uitat de viermii care ți-au spurcat fructele ca să-și satisfacă poftele și de păsările care n-au uitat de ei și i-au tocat mărunt pentru roadele  lor neîmpănate.

Eu te-am rugat încă din iarnă să mă lași să-ți fiu primăvara. Să mă lași să te ud, să te ating, să te privesc și îngrijesc și să-ți stau de veghe  când ele or să-ți vrea răul, iar tu o să fii prea iubitor de tine ca să știi.

Te-am așteptat atât de mult să înmugurești și să mă bucur de tine încât mi-am lăsat fiecare răsărit ție, să te speli în raze calde și-n culorile cu care să-ți pictezi fructele cărnoase. Eu am rămas doar cu apusul pe care am să-l privesc, cândva, cu tine. Când crengile-ți vor fi goale și tremurânde. Când vei alerga, fără viață, după viață.

Doar atunci mă vei lăsa să-ți fiu primăvară.

Să fii fericit

Începuseră să se facă bulgări, grămezi, drumuri și poate chiar case de zăpadă. Nu mai știam și nu mai distingeam nimic, doar alb, o duzină de nuanțe de alb. Alb, ca mormanul de scrisori nedeschise de pe biroul meu.

Îmi vine să mă îngrop în toată zăpada pământului. Să mă fac mic, cât un fulg de nea, să mă confunde cu unul de al lor și să se adune alții ca mine într-un munte care s-ar face și mai mare și tot mai mare. Dar până când să ne tot strângem?

Aceeași așteptare neliniștită. Mă uit ca un laș la cum ninge ca să ignor plicurile. Doi ani de vorbe curse din penită, sigilate-n plic și-n timbru.

,, Dragul meu, știu că nu vei citi niciodată ce-ți voi scrie, dar vreau să mă știu împăcată cu gândul că am încercat. Vreau doar să știi că eu nu te învinovățesc pentru nimic și nu o vai face niciodata. A ta, pentru totdeauna. ”

Am zis să aleg după ordinea întâmplării faptelor, căci cronologia este printre puținele certitudini pe care le-am avut în această viață. Este prima ei scrisoare de când am plecat și am ales să nu privesc umbrele pașilor mei.

,, Dragul meu, revin cu altă scrisoare și cu falsa speranță că poate pe aceasta o vei deschide cândva. Știu că nu ai arunca ceva ce a fost al meu și a devenit al tău, așa că te rog să deschizi primul plic. A ta, pentru totdeauna. ”

Poate că mă cunoaște mai bine decât am reușit eu să o fac vreodată. Am continut să desigilez plicuri stropite cu parfumul ei, sărutate de buzele ei date cu ruj roșu și mângâiate cu drag de mâinile sale firave. Nu ar avea rost să le spun pe toate, căci toate mă fac să mă întorc la prima scrisoare și la momente de fericire prinse în pânza de paianjen a timpului scurs.

,, Dragul meu, am aflat. Cum ți-am spus mereu, eu nu te învinovățesc pentru nimic şi nu o voi face niciodată, dar nu pot spune că m-am bucurat că n-am auzit vestea de la tine. Să ştii că n-am plâns, ci am început să râd. Căci de aş începe să plâng, iubirea mea, aş umple Pământul de lacrimi. Este ultima scrisoare cu care te mai deranjez şi singura pe care chiar mi-aş dori să o citeşti cândva. Mi-ar fi plăcut să fiu naşă pentru copiii tăi şi să îi ursesc, dar asta nu se va întâmpla, aşa că îți voi ursi ție. Îți doresc să ai un băiat înalt, frumos şi deştept ca tine şi o fată cuminte care să nu îți aducă probleme, ci doar bucurii, până s-o îndrăgosti. Să nu mai duci vreodată grija zilei de mâine şi să ai bani cât să-ti cumpere liniştea casei tale . Să ai parte de tot ce-i mai frumos pe lume şi eu n-am putut să îți ofer. Am să te rog, ca dar de adio, două lucruri. Primul este să îi dai fetei tale numele meu. Al doilea este să îi spui Ei că eşti tot ce am muncit eu la tine. A ta, pentru totdeauna.”

Îți doresc să fii fericit şi iubit o viață întreagă!

De inimă rea

,, Cred că m-am îmbolnăvit de moarte 

Într-o zi

Când n-am născut”

Se întunecase cerul și ploua. Mă întunecasem și eu, dar nu odată cu ceasul, ci cu anii, cu cei pe care nimeni nu poate să îi dea înapoi, să îi readucă în fața noastră. Doar tu, melancolie, sărutarea dulce a trecutului.

Mă simt ca un câine bătrân și bolnav care, știind că i-a venit clipa, vrea să plece, să i se piardă urma și amintirea, odată cu el.

Mă gândeam așa, fără un motiv anume, pe ei cine o să îi anunțe? Și chiar dacă s-ar afla repede, că doar necazurile se aud primele și mereu ne regăsim cu toți la capul celui cu ochii închiși, cine spală și cine îmbracă? Cine aranjează și face totul?

Ce frumos ar fi să știm și noi când o să ne ajungă boala căreia i-a făcut Marin Sorescu poezia! Nu cu o zi înainte, cum e vorba aceea din popor, ca să pot să petrec, ci cu o oră înainte.  Să avem o oră în care să ne spălăm și să ne îmbrăcăm singuri, în ce ne-a plăcut nouă să purtăm. Să nu se mai chinuie cei cărora le-am fost dragi cu carnea noastră goală.

Și chiar de am termina cu toată ritualitatea acestei treceri și i-am scăpa pe ei de o povară, ce am face după? Am aștepta?

,, Omul acceptă moartea, dar nu în ceasul morții. Să mori oricând, numai când trebuie să mori nu!”, spunea Cioran. 

De ce moarte și clipa ei? De ce planul funerar? Pentru că  zilnic, puțin câte puțin, fără să vrem să ne dăm seama, murim. Murim de inimă rea.

Să tac

Cerul albastru, palid, înnorat, începuse să se preschimbe într-un roz violent cu frânturi de portocaliu ce se pierdeau ușor, odată cu soarele răpus de nori. Fumul gri, bătut de vânt, să se spele-n alb, în cea dintâi ninsoare.

Mă simt de parcă sunt o glumă la adresa mea. Stau întins, ca un mort, sub șopronul meu de lemn. Cum chinezii obișnuiau să le dăruiască un sicriu părinților, strămoșul meu a zis să facem lucrurile invers și să-mi lase un acoperiș deasupra capului și un pământ sub el.

Ninge, iar eu sunt la a doua halbă de cafea pe care ea, draga mea, mi-o toarnă caldă, cu un zâmbet rece.

– De ce stai acolo-n frig? Nu vezi că ninge? De ce nu vii în casă?

Mă uit la ea, dar nu o privesc. O aud, dar nu îi răspund. Nu mai știu nici eu să-mi răspund. Și chiar daca aș sti, ar fi asta o certitudine?

-Îți mulțumesc că mă lași să vorbesc singură!

Eu am încercat de atât de multe ori să vorbesc cu ea… așa că las-o să vadă, măcar o dată, cum mă simt și eu.

-De ce îmi faci asta?

Bine spunea Cioran că singura certitudine pe care o avem e moartea. Dar ce știm noi, cu adevarat, despre ea? Nimic. Noi nu știm nimic, iar eu sunt parte din noi, voi şi mine.

-Ce ai?

Devenea din ce în ce mai frig, și nu mă refer neaparat la temperatură. Eu am o problema. Bine, poate două. Doar două? Uite cum încep să mint și tot așa ajung să nu mai cred nici eu în mine.

-Nu mă auzi?

Cum spuneam, înainte să fiu pasiv- agresiv întrerupt, îmi e frig! Eu văd zăpadă și încep să mă simt pinguin înzăpezit într-un lac înghețat în timpul iernii. Cum să îi explic eu ce simt, dacă ea trăiește în lumea ei statică, materială, reală, comună?

-Spune ceva, orice, te rog!

Ce rost ar mai avea? Mă simt de parcă aș fi cel mai mare criminal al societății. De fiecare dată când deschid gura, tot ce spun se întoarce împotriva mea și mă face să-mi regret gestul. Dacă până și Socrate a fost condamnat la moarte pentru că obliga oamenii să gândească, să vadă lumea dintr-o altă perspectivă, eu de ce aș scăpa de acest blestem?

Ninsoarea plăcută se transforma parcă după fiecare vorbă pe care ea mi-o striga enervată sau mi-o șoptea disperată. Am zis că e timpul să plec, așa că mi-am luat stiloul și foile și am intrat în coliba mea modernă.

-În sfârșit! Acum îmi spui ce ai pățit?

Mi-am dat seama că n-am nici cea mai mică șansă să scap și că trebuie să-i ofer răspunsul pe care îl caut și eu. Am dat din cap, ca să amân inevitabilul, și m-am pus pe scris. I-am întins foaia, m-am ridicat, am plecat.

De dragul sacrificiului meu, Bufonul Nimănui le-a ordonat să-și schimbe tangoul în vals. Încercam să privesc înainte, dar micuții erau aduși de vânt fix în ochii mei. Îmi venea să îi iau și să-i strivesc cu palmele mele până am să scot lacrimi din ei. Dar ce rost ar mai avea? Sunt la fel de neînsemnat precum un fulg de nea. Mai bine m-aș duce-n munți! Acolo nu aș mai răni pe nimeni cu vorbele și gândurile mele greșite. Decât să mă mai simt ca un ucigaș, prefer să fiu eu cel ucis, așa că am promis, în scris, ca să nu îi mai fac rău niciodată.

Eu ți-am promis

Amiază de duminică, de toamnă târzie, de liniște și de odihnă.  Soarele își făcea loc încetișor prin fereastra pătrată, de lemn, bătută în două cuie, ca să nu o zboare vântul. Una dintre raze reușise să pătrundă în odaie și să se izbească de oglinda mică și ciobită-n colțuri   în care încerca să-și vadă părul despletit. Pân’ la brâu de lung și tuciuriu, făcut tot numai bucle, că doar dormise cu el împletit. Își puse cununa de flori roșii ca obrajii și lepădă cămașa de noapte albă și largă. Avea un chip de abia iubită, de visătoare, de plină de speranță . Chip pe care se aștern lacrimile-n zori precum roua dimineții pe floarea de mac.

Se întinse peste pat și se răsuci precum o pisică alintată. Luă perna în brațe și o strânse cu putere, apoi o aruncă de perete. Făcu la fel și cu plapuma și dădu peste ceva. Ia. Ia lui. Începu să-i soarbă mirosul cu patimă și suspin, apoi privi în gol către ușă. Se ridică plină de grație și  așeză, cu drag,  ia peste cuțitul care zăcea pe scaunul vechi, șubred, de lemn. Se duse după ligheanul de fier, mâncat pe alocuri de rugină și îl puse în mijlocul camerei. Ieși după apă. Lăsă  frânghia care ținea găleata ca să poată să scoată apă din puț, apoi învârti roata ca să o aducă înapoi. Băgă ușor mâna, era aproape înghețată. Se apropie o iarnă grea… cum era să îți cari apa singură și să o răstorni. O amestecă cu cea pe care o ține în cameră ca să se poată clăti. O mână o spală pe cealaltă, iar ambele spală fața.

-Eu ți-am promis, spuse ea în timp ce își turna ușor apă pe brațe.

-Să-ți duc la cap, când ți-o fi mai rău pe lume, să-ți aduc flori în zilele cele bune. Să le aleg, să le culeg, să-ți cânt și să-ți descânt.

Stropii de apă rece îi mângâiau din cap până-n picioare trupul, carnea, pielea și îi linișteau gândul.

-Să-ți spun poezii când stai cu capu-n poala mea, sub pieptul meu, sub mărgea de lună, sub umbrar de stele.

Aruncă o mână zdravănă de apă pe ea, apoi se ridică ușor și se îndreptă spre scaunul din lemn și îmbrăcă ia.

-Să-ți spăl veșmintele cu drag… , spuse suspinând.

-Of of, eu le-am făcut pe toate și le-aș face iar, doar pentru tine.

Ridică, cu greu, ligheanul și îl aruncă în apropierea puțului, apoi se puse la oglindă și începu să-și treacă mâinile prin părul ud.

-Eu le-am făcut pe toate și le-aș face iar, doar pentru tine. Dar tu…

Luă cuțitul care rămăsese pe același scaun vechi, deschise ușa și ieși, udă, doar în ia lui, pe uliță.

-Bădițăăăă! Arde-te-ar focul și norocul că m-ai făcut femeia ta!

Sătenii ieșiră în fața porții, mirați și speriați. Femeile acopereau ochii copiiilor, bărbații îi făcuseră mari cât cepele. Fiecare privea altceva. Ba goliciunea, ba nebunia, ba durerea ce le ieșise-n cale, dar nimeni nu îndrăznea să spună nimic. Nimic. Ea respira greoi și privea în depărtare, îl căuta cu privirea pierdută pe cel care o făcuse să urle, dar nu-l găsi.

Când întră în odaie, mândrul sări de după ușă și o cuprinse cu foc, apoi căzu pe preș, cu inima-n bucăți.

-Eu ți-am promis că de-ai să mă lepezi iar în zori, am să mă lepăd și eu de tine.

Se aplecă deasupra trupului care încă se zbătea și îl sărută, apoi începu să plângă ușor.

-Tu să știi că te-am iubit cum știu eu că prinde miros carnea, dacă o lași prea mult. Omule, că tot ai vrut tu mereu să fii lângă alți oameni, am să te pun acum, când îți e mai rău pe lume, am să-ți cânt și am să-ți descânt, am să-ți aleg și am să-ți culeg flori, să-ți pun la cap.

 

Să fiu etern

Se întunecase deja afară, în curte, în casă, în cameră, în mine. Stăteam întins în pat cu ochii în tavan și-mi căutam liniștea. Simțea cum mă mănâncă de viu pământul și chiar dacă-mi mutam locul, se târa și țărâna odată cu mine, dar eu, crezând că pot să schimb ceva, încercam. M-am mutat pe o parte, dar era și mai rău. Tot ce auzeam era liniștea nopții și sunetul enervant făcut de genele mele când clipeam și atingeau perna. M-am pus pe burtă, dar simțeam c-am să mă sufoc nu pentru că rămâneam fără aer, ci pentru că-mi ascultam, fără să vreau, fiecare bătaie a inimii și mă enervam. Nu, nu era noaptea-n care aș putea să dorm. Începusem să mă simt ca în vremurile de mult apuse când iubeam cu atâta foc, încât de știam că următoarea zi am să o văd, nu putea să pun geană pe geană în seara de dinainte.

Știam că o să vină. Simțeam cum se apropie, așa că am zis să fiu o gazdă bună și să o aștept cum se cuvine. I-am luminat calea și pot spune că am făcut un fel de cadru romantic cu ajutorul unei lumânări de sărbătoare, cum sunt cele folosite pentru nunți și botezuri. Cum mi-am aprins deja lumânarea, de ce să nu mă rog? Măcar să meditez la ce-am făcut și la ce o mai fi de acum de făcut. Toată viața parcă suntem într- o continuă fugă și n-avem multe clipe în care să stăm pur și simplu și să ne gândim la noi, la ai noștri și la ce avem dar nu vedem. Apropo de văzut, ea era deja într-un colț de cameră și mă privea, dar a fost suficient de înțelegătoare și de amabilă încât nu m-a întrerupt.

Puteam deja să-i simt atingerea, fiorul acela care-mi colinda haotic totul, care îmi urca din degete până-n coate, din unghii până-n păr, din coaste până-n creștet. Mă înghețase. Mă lăsase paralizat, să mă chinui, să mă zbat în mine și să urlu. Dar n-am făcut-o.

Ceara lumânării sfârâia când se prelingea pe propriul corp ajungând, într-un final, la bază, la origini. Acolo unde ajungem toți într-un final, unde ne naștem și murim ca să ne naștem iar.

Stau drept ca un copac. Sunt împăcat cu mine și cu tot ce-am făcut. O privesc cu o ușoară melancolie. Sunt atât de calm încât ea a început să fie ușor speriată, aș spune confuză. Se apropie și-mi întinde un braț, dar nu reacționez, așa că mă cuprinde până mă sufocă, dar cu drag. Îmbrățișare de mamă. Mama…

Frigul și nemișcare la care fusesem condamnat dispăruseră. Poate că era datorită gândului acela frumos care-mi fugise prin fața ochilor, cum de altfel se întâmplă și cu viața. Femeia pe care am iubit-o cel mai mult pe lume, că doar ea e de vină că am fost.

Începuse deja să fie cald. Mi-am zis că nu mai am mult și că trebuie să plec, dar voiam să mai îi spun vreo două dânsei, dacă tot o să jucăm după cum vrea ea.

-Moarte, eu te las să-mi iei văzul și să mă lipsești de lumină, de forme, de culori și de chipuri. Eu te las și nu mă supăr. Tu lasă-mă orb și n-am să-i mai văd, dar am să-i aud.

Zis și făcut, dar satisfăcută tot nu era. Femeile…

-Tu poți să-mi iei și auzul. Sunetele, muzica, zgomotele. Eu te las și nu mă supăr. Tu lasă-mă surd și nici n-am să-i mai aud, dar am să-i pot atinge.

De ce oare eu, cu gura mea mare, stric mereu totul? Mi-am găsit cu cine să mă tocmesc!

-Mai ești aici? Dă-mi un semn! Nu mă lăsa în întunericul în care tot tu m-ai vârât.

Îmi era din ce în ce mai cald. Trucul meu n-a mers, așa că trebuie să mă resemnez și să-mi joc ultima carte.

-Moarte, tu ia-mi toate simțurile și n-am să mă supăr. Îți dau tot ce am, dar să nu-mi furi ce iubesc, atât. Tu lasă-mă-n amintirea lor, să fiu etern prin cei dragi mie. Tu lasă-mă să le fiu aproape de acolo de unde numai tu știi că mă vei duce. Tu lasă-mă să-i vizitez în vise, să le vorbesc când dorm, să îi mângâi când ei nu știu. Tu lasă-mă să trăiesc prin ei!

Lumânarea se stinse. Lumina pătrunse în el, în cameră, în casă, în curte, afară.