Frustrări cotidiene

Discursuri anonime despre spirit,

Despre bine, rău și indiferenţă.

Baliverne și bazaconii nepoetice,

Fără ritm și fără rimă,

Fără gură ca să strige,

Vorbe puse și respuse,

De voci plictisite și obosite,

Lăsate să își spună oful

veșnic cerșetor de atenţie.

-Nepoetice-

Stă să plouă. Stă să cadă, să scuture și să spele tot ce a ars vara prematură, cu roadele ei cu tot. Stă să se rupă-n părţi de oraș prăfuit, dărăpănat și suprapopulat de frustrări cotidiene.

Stau să plec. Să ies din bârlogul meu și să mă îmbrac cu haina societăţii, mereu cea nouă și cea bună. Să nu mă creadă un scriitor rupt în… locuri, ca toţi ceilalţi. Măcar prin haină să fiu altul. Sper măcar să nu plouă. Să nu șteargă toată pictura fiinţei mele, dusă la rang de artă mediocră.

A trecut un sfert de ceas fără limbi. Cine mai stă să cumpere arta timpului ? Bine că am un telefon mai inteligent decât mine care să îmi facă treaba. Sunt la a treia schimbare de haină și tot nu sunt mulţumit, ca un editor pentru propria-i carte. Arăt de-a dreptul scârbos de sofisticat, de non-eu, dar am o convenţie ne(în)semnată de respectat.

Jumătate de ceas. Nu jumătatea bună. Timpul meu merge în sensul calculării întârzierii mele. Știam că o să fiu târziu, așa că nu mă mint. Am să ies îmbrăcat în ultima schimbare. Doar să nu plouă.

Un ceas de nemulţumit de mine. Mi-am luat hainele de sunt-la-fel-de-unic încât aș putea face reclame pentru cărţi de dezvoltare personală. Mai bine decât un poet, ar spune unii. O să-mi scot caietul, pixul și inspiraţia din buzunare și voi scrie despre ceva, ca toţi ceilalţi, de la Homer până la ultima bloggeriţă fashonistă apărută ca ciuperca după bazin.

Și ploaia stă să-mi șteargă scrierea din minte, la fel de originală ca o dună de nisip.

Potopul, Gustave Doré, 1866