Să-mi arate noaptea

Întunericul se proptea de mine,

Îmi mânca umbra și mă lăsa

Patetic de gol și de Străin

De mine și de ale mele.

Întunericul mă înghiţea

Și-mi plăcea să-i fiu în pântec.

Se adâncea în uitarea mea,

Făcându-mă-n descântec.

M-am îmbrăţișat cu noaptea

Similar de apropiată-ți ție

M-am învelit cu așteptarea

De noi și nouă reverie.

-Pânza nopții-

Frigul meu, frigul meu. Se lăsase peste noi, peste mine, peste eu. Sau peste ceea ce am fost. Frigul de toamnă și noaptea sa, întunericul ce se pogorâse peste mine, m-au pus să caut. Găsit, n-am știut, am fugit, m-am speriat. N-am știut ce găsisem, ce avea să-mi arate noaptea. Mi-am făcut curaj, am încercat, m-am apropiat.

Înseratul trecut te-ai apropiat tu de mine. Tu, cel mai frumos om de pe Pământ.Tu, cel care domină. Tu, care îmi ești amintirea și viziunea.

Noaptea, căci doar noaptea ne-a pus chip în chip, îmi priveai ochii, iar eu, oglinda mea, în tine. Îmi șopteai cum îți sunt neprețuita tu, chiar tu, cel suflă viață-n acest fost jar. Fost stins, fost scântei, făcut de tine foc pentru iarna ce are să vină.

Ieri, acest șarpe fără de solzi stătea încolăcit, obișnuit cu sălbăticiunea sa. Tu m-ai luat, m-ai stâns la piept.Simțeam toata caldura intrându-mi prin piele, în piele, din piele. Devenea parte din mine, așa cum și eu am devenit parte din tine.

Tu. Tu lasă-mă să cred că a rămas ceva neatins în mine, nerăscolit, neumblat și nepătruns. Un necunoscut doar al meu, nesorbit și neștiut de tine.

Să cred că-ți voi rămâne misterul, iar tu, magia.

-Café Kiss, Ron Hicks, 1965-