La început, a fost chipul.
Doi ochi, un nas, o gură,
două urechi, un cap.
Când urechile au început să doară,
Iar gura n-a ştiut să tacă,
Chipul şi-a rupt capu-n două.
Nasul a plecat la una,
cu o ureche, un ochi
şi juma’ de gură.
De atunci,
două fâşii de piele
caută să împartă
acelaşi nas.
A fost odată, a fost de mai multe ori. A fost mereu şi veşnic o să fie o poveste. Un basm despre aşteptare, iluzie şi speranţă.
Era odată un început de cale comună, dintre două fâşii de piele. Târându-se prin acelaşi tărâm, la un punct de cotitură, s-au împiedicat una de alta. Bucuroase de întâlnire, şi-au dorit revederea.
Fâşia rămasă cu mirosul simţea un parfum pe care credea că-l pierduse cu multă, multă vreme înainte. Un parfum de dimineaţă într-o grădină de roze. Voia să-i spună celeilalte fâşii, dar avea doar jumătate de gură. Era nevoie de ea toată ca să-i poată povesti ce s-a întâmplat demult, când gura n-a ştiu să tacă, iar urechile n-au mai vrut să audă.
Era nevoie de răbdare, îşi spunea mereu. La fiecare revedere, când ochiul se uita în celălalt ochi şi doreau să refacă privirea, spera că-şi va da seama. Când urechea începea să audă aceeaşi muzică, simţea că este aproape. Când pielea atingea cealaltă piele, credea că se vor reuni.
Într-o zi, ochii au început să plângă, urechile au vrut din nou să asculte, dar gura n-a vrut să spună. De atunci, cele două fâşii de piele plâng, de frică să nu strice iarăşi gura totul şi să rămână fără nas.
Veni Vidi Vale 