Nu-i nimic mai dulce decât amintirea. N-am iubit nimic, niciodată, mai mult decât ce a fost odată și nu voi putea iubi mai mult clipa decât după ce va fi trecută.
Mi-a luat ani să înțeleg melancolia. M-a costat dimineți și apusuri trecute ca să pot să văd dincolo de acum, de noi, de atunci. Acum, când noaptea se adâncește, tramvaiul se retrage și muzica se oprește, mă văd Atunci. Nu știu să spun când, nici pe dată, nici pe oră, ci pe emoție. Acum multe emoții, eram Aici.
Când cele mai grele episoade adolescentine mi se par doar amintiri pierdute undeva, în arhiva timpului din mine, îmi amintesc, cu un zâmbet slab, mascat, acoperit, că am fost fericit.
Copil fiind, învățam poezie, mai ales romantică. Pentru o dramă în trup și suflet, era un paradox. Eram un neînțeles ce încerca să perceapă alt neînțeles al timpului său. În neștire încercam să aflu ce este melancolia când căutam, printre cuvinte și rânduri, stări, emoții, figuri artistice. Întrebam mereu ce este melancolia. Mi s-a spus că este precum o tristețe pe care o ai când te gândești la trecut, dar pe care o simți cu drag.
Cum să fiu și trist și vesel?
Să fiu om mare atunci când eram mic, tare mi-ar fi plăcut. Să înțeleg acum, după multă poezie, că fiecare stradă are mirosul său, că fiecare om are melodia sa, că fiecare întâlnire are un gust. Să înțeleg că totul îmi va fi, cândva, amintire. Că voi crește și cei ce îmbătrânesc vor rămâne doar ai mei, așa cum și eu voi fi o parte din trecut, cândva, când străzile vor fi pustii, când oamenii se vor retrage, când se va face iară noapte.
Până atunci, dragii mei,
melancolia este să-ți vezi amintirea de care nu te vei bucura niciodată mai tare decât acum și tristețea că poate atunci nu ai știut să o vezi.
Veni Vidi Vale 