Arată-ți fața

CAPITOLUL 1

Luni. Prima zi a săptămânii, prima zi în care începea să își pună întrebări și să caute disperată raspunsuri, la fel de vagi precum tot ce se întâmpla în jurul său . Întrebări… care aveau să dispară de la sine, din obișnuința ei de delăsătoare convinsă. Tânără, 27 de ani, de ce și-ar complica existența și pletele arămii ? Pentru că voia să afle.

Se așeză pe un scaun  vechi din lemn, pus în centrul camerei întunecate. Simțea că nu-și putea găsi locul. Își deschide poșeta și caută cu disperare o țigară și bricheta Zippo ca să o poată aprinde. Își dorea  să spună ceva, dar se temea să-și dezlege vorbele:

-Câteodată am impresia că o să mor.

Se așternu o liniște morbidă, apoi continuă:

-Și cel mai rău nu e că simt asta.

Iar se opri, dar de data aceasta fixă orizontul, își adună toate forțele ca să se ridice și să strige. Era numai disperare pe chipul său.

-Toată lumea se poartă de parcă ar știi mai multe decât mine!

Se așeză iarăsi, precum o școlăriță speriată că a făcut ceva greșit. O năpustiră lacrimi, ținute parcă ascunse de când își începuse monologul.

-Poate de aceea îl văd pe tatăl meu peste tot și îl visez, poate că încearcă să îmi spună ceva. Dar ce să îmi spună? Că o să mă ia cu el?

Iși aruncă țigara și o stinse cu tocul roșu , de parcă i-ar fi fost cel mai aprig dușman.

-Aplauze! Super! Doamne, Lya, ai fost genială! Pentru o secundă chiar credeam că vorbești serios!

Zâmbind, Lya coborî de pe scenă și îi răspunse:

-Vai, Alex, ești un dulce! Îți mulțumesc!

-Cu drag. Cum mai ești?

Hm, ai cinci minute să-ți spun ceva?

-Cumva că vrei să îl lași pe dobitocul ăla de Leucemie și să fugim în Mexic?

-Alex, nu… Ești amuzant dar voiam să discutăm despre monolog.

-A fost genial, ai fost genială, piesa ta va fii genială, ce mai e de discutat? Dacă nu te cunoșteam puteam să jur că vorbești serios.

-Și dacă ți-aș spune că vorbeam cât se poate de serios, ah?

-CE? Cred că te-aș lua în spate și aș fugi cu tine până la primul spital. Ba nu, sunt sigur! Lya, ești bine, nu?

-Da…

-Păi și atunci?

-Am slăbit…

-Și ești superbă!

-Nu, nu înțelegi. Problema nu e că am slăbit, ci că mă simt slăbită. Mă simt… otrăvită! Sunt zile în care parcă tot ce mănânc are gust de săpun. Am arsuri din nimic, simt că mă sufoc, parcă am cancer!

-Și de ce nu mi-ai zis? Te-ai dus la un doctor? Nu poți sta așa! Levy ce zice? Sau nu îi pasă?

-Știi că nu suport doctorii. Levy spune că mi se pare, că e totul în capul meu.

-Desigur. Doar e normal să te simți asa! Ce dobitoc!

-Te rog să nu îl numești așa pe logodnicul meu. Nu vreau să stricăm o prietenie atât de frumoasă.

-Logo ce?

-Nu ai auzit bine?

-Tu, să te logodești? Când? Cum? De ce?

-Observ că nu am cu cine să mă înțeleg, așa că va trebui să-ți spun deja ,, noapte buna”.

-Lya, stai! Minunat, ai plecat deja…

Lya își luă în fugă geanta din care își scosese deja telefonul ca să îl sune pe Eren.

-Alo, bună Eren! Sper că nu te deranjez, dar aș vrea să plec acum de la repetiții, ai putea să…

-Desigur, doar pentru asta sunt plătit.

-Mersi,te aștept.

Se așeză pe o bancă din apropiere și îl așteptă. Eren, ce om bun era băiatul acela! Păcat că soarta nu a fost de partea lui din totdeauna. Fusese coleg de facultate cu Levy și încă îi era cel mai loial prieten. În ciuda faptului că proveneau din clase sociale diferite, el fiind cu mult mai slab înzestrat din punct de vedere material decât Levy. Acum  lucrau cot la cot la o firmă și aveau mereu ,, afaceri” de care se ocupau. Lya nu știuse niciodată ce făcea logodnicul ei, nu că ar fi interesat-o vreodată îndeajuns de mult încât să se informeze. Plus că trebuia să fie ceva legat de cifre, nu își mai putea aminti ce îi spusese mama ei când le făcuse cunoștiință, dar cum ea zicea  că e un bărbat potrivit pentru ea, nu ca țărănoiul de Alex… nici nu mai conta .

-De ce se poartă Alex așa cu mine? De ce nu poate să înțeleagă că am făcut alegerea bună? De ce mă trateză ca pe un copil care nu știe de rostul lui?

-Lya, nu am spus că ești un copil! Doar sunt îngrijorat pentru tine. Ceva nu îmi miroase a bine în mediul în care te învârți tu,  iar tu știi asta mai bine decât mine. Nu vreau să mă bag în viața ta, nu am niciun drept să fac asta, doar că… îmi ești dragă! Vreau să te văd fericită, atât.

-Te rog, lasă-mă acum. E târziu, am spus cam multe pentru o zi, nu crezi? O să vină…

-Da, știu. O să vină câinele lui Levy să te ducă acasă. Doar nu te lăsa să mergi singură, prost mai sunt!

-Alex…

-Niciun Alex! Când o să deschizi ochii și o să vezi lumina zilei?

-Mâine de dimineață, ca toți oamenii.

-Deranjez? Vreți să vă las singurei? Nu aș vrea să vă stric conversația artistico-amoroasă cu prezența mea umilă.

-Bună și ție. Da, ai putea să te cari.

-Nu îl asculta, nu știe de glumă. Putem pleca. Pe mâine, Alex.

-Așa.. noapte bună și ție.

Alex plecă cu pași mărunți către casă. Era un cuvânt cam mare pentru o amărâtă de garsonieră, dar banii nu pică din cer, mai ales când ești artist. Își lăsase liniștea satului  natal ca să vină într-o metropolă să își urmeze visul, niciodată nu sperase să își găsească aici și idealul feminin. Bine spunea Andrew Davidson că iubirea e precum accidentele, ambele ne iau mereu prin surprindere. Însă, acea pasiune fusese la fel de devastatoare precum impactul dintre două mașini, mai bine spus OZN-uri. Din prima clipă a știut că Lya îi va deveni totul, dar niciodată nu s-a așteptat că îi va fi atât de greu. Era o fată de familie bună, dar care își schimba iubiții cu o viteză pe care el nu o putea procesa sau încetini. Oricum nu ar fi contat, părinții ei l-au privit mereu cu reticență, din simplul motiv că nu era ca ei,un om fără vise. În drum spre casă se opri la cel mai apropiat Mega Image și cumpără vreo șase beri cu care va discuta multe și mărunte pe canapea, în fața unor înregistrări de la ultimele repetiții.

Cum se urcă în mașină, își aprinse o țigară.

-Domnișoară, cum au decurs repetițiile? Vă rog să mă scuzați dacă am spus ceva nepotrivit.

-Stai liniștit, ignora-l pe Alex, nu e în zilele lui bune.

-Mi-am dat seama. Mai avea puțin să îmi dea două palme.

-Mă rog. Ai vorbit cu Levy? Ce face?

-Da. E încă la birou. Are de muncă până târziu. Toată ziua a fost ocupat, știți cum e…

Ocupat pe naiba, munca aceea era de pat, nu de birou. Scumpa ,,fleică de carne” fusese la el toata ziua, la un moment dat chiar plecase ca să nu îi mai audă. Ce prieteni își mai alesese și  fătuca , parcă îi părea rău câteodată pentru ea. Buna glumă, lui nu îi părea rău pentru nimeni. Nu iubea nimic, nu îi păsa de nimic. Doar banii. Fusese întotdeauna fraierul clasei, îmbracat în haine primite de pomană, cel cu care nu vorbea nimeni. Copilul dubios din ultima banca, fără prieteni, fără nimic, dar cu un tată care bea tot ajutorul social și o mamă care l-a abandonat, i-a lăsat pentru un bătrân putred și bogat. Cum să mai aibă el vreodată încredere în femei, dacă până și cea care i-a dat viață, l-a lăsat pentru bani?

-Erin e acasă?

-Da, vă așteaptă cu mâncare caldă.

-Ah, Erin e o scumpă! Nu știu ce m-aș face fără ea!

-Vă înțeleg.

-Eren, știi că nu vreau să mă bag, dar cum stau lucrurile între voi?

-La ce vă referiți?

-Eh, și tu acum! Înțelegi ce vreau să zic! Acum două seri nu aveam somn și am zis să văd dacă totul e în regulă în casă.

-Și?

-Și când m-am dus în camera ei, am sesizat că dispăruse! Îmi cunosc prietena, nu e genul care să plece la două noaptea fără motiv. Doar dacă este vorba de un bărbat…

-Aaaaaa. V-a spus că noi doi…?

-Nu, dar nu am ochelari de cal.

-Îmi pare rău că nu v-am spus, doar că…

,,Doar că eu nu aveam efectiv nicio treabă acum două seri cu ființa aia scârboasă care era la Levy în apartament. Eu plecasem într-o cârciumă de pe lânga bloc.”Era atât de tentant să îi spună… dar după tot planul s-ar fi dus, așa că trebuia să suporte. Oricum mai avea episoade de genul cu Erin, e adevărat, unele nu se mulțumesc cu un singur bărbat, dar nici lui nu îi displăceau acele momente.

-Stai liniștit, înțeleg. Vă urez tot binele din lume. Să nu îi spui că știu, e amuzant când vă ascundeți așa, precum doi  adolescenți.

-Desigur. Am ajuns. Vă rog să mă scuzați dar va trebui să vă părăsesc. Levy mi-a spus că va avea nevoie de ajutorul meu.

-A, ok atunci. Îți mulțumesc că m-ai adus. Spune-i să mă sune când are timp. Seară bună!

-Desigur. Noapte bună!

Coborî din mașină și se îndreptă spre fabuloasa sa vilă. Ajunsă la ușă, începu să rotească cheia in prima yală până când  fu ușor împinsă către ea.

-Lya, cât mă bucur să te văd! Ai ajuns la fix, cina e gata.

-Erin, ești o comoară!

-Eh, fac și eu ce pot. Cum mai ești?

-E greu… de explicat. Poate e doar astenie de primăvară.

-Să sperăm. Să-mi spui ce crezi despre ce am gătit în seara asta.

-Știi deja că ești o bucătăreasă de nota 12! Dacă eram bărbat, mă însuram cu tine!

-Măcar tu. Nu vrei o cafea?

-Cafea? La ora asta?

-De ce nu? Pari obosită.

-Fie, dar să fie slabă.

-Cum dorești, alteță, spuse Erin, râzând și părăsind bucătăria.

Ajuns acasă, Alex își dezbrăcă hainele până la boxeri, apoi le aruncă pe podea. Își desfăcu prima bere, apoi vizionă ultimele înregistrări de la repetiții.

-De ce? De ce trebuie să îmi complic eu existența cu Lya și tâmpeniile ei? Care e sensul? Mă țin după fundul ei pefect de trei ani, apoi vine un dobitoc și bam! Se logodesc! Pardon, un dobitoc adus de mama ei, altă femeie nebună!

După ce-și spuse oful și dădu doza pe gât fără să respire, o aruncă nervos pe covor și se chinui să o desfacă pe următoarea.

-Puteam să mă duc la alt teatru. Puteam să fac multe. Să mă însor, să am câte un copil cu fiecare fană, dar nu! Deștept sunt, înalt sunt, frumos sunt, dă-mă dracu’ ! Ce are el și nu am eu? Ce? De ce?

Seara lui Alex continuă cu aceeași alternanță dintre monologul depresiv și doza de bere, până când alcoolul, vocea și energia lui s-au scurs, treptat și a adormit pe canapea.

CAPITOLUL 2

,,Nu știu ce se întâmplă cu mine. Niciodată nu mi-a fost frică. De nimic. Dar acum… mă simt de parcă cineva, nu știu cine, o să intre într-un moment sau în altul și… și nu știu, nu știu ce o să-mi facă, dar parcă văd totul atât de clar… Îmi e frică să să stau singură, mă simt urmărită, parcă tot aud pe cineva cum bate insistent la ușă.”

-Bună dimineața, soare! Ai făcut ochișori?

-Doamne, Erin, m-ai speriat! Era să mă omori!

-Îmi pare rău că te deranjez, plec dacă ai treabă.

-Nu, iartă-mă. Eram pierdută în lumea mea.

-Ce faci acolo? Îți scrii memoriile?

Erin aruncă o privire suspectă  spre caietul roz al Lyei. Parcă simțea că ceva nu era în regulă și trebuia să acționeze. Urgent.

– Pot să văd?

-NU!

Lya trase instinctiv obiectul spre ea și-l închise cu repeziciune. Erau gândurile și trăirile ei, nimeni nu avea nici un drept să știe, chiar dacă Erin era cea mai bună prietenă a ei, colega sa de bancă din liceu, cea căreia îi destăinuia toate secretele sale cândva, dar în ultima vreme parcă nu mai putea avea încredere nici măcar în umbra ei.

-E pentru piesa la care lucrez, nu am voie să-ți arăt nimic până când nu termin, așa sunt regulile.

-Oh… fie. Cum ai dormit? Când m-am întors în bucătărie, dispărusei! Nici măcar nu am apucat să-ți urez un somn ușor.

-Vai, scuză-mă, spuse Lya, ușor liniștită că secretul ei rămăsese nedescifrat. Am fost foarte obosită.

-Ah, înțeleg. Mergem la cafeluță?

-Sigur. Voi veni în câteva minute. Du-te înaintea mea.

-Bine, puiule.

Erin părăsi camera, lăsându-și și zâmbetul în ea. Situația devenea din ce în ce mai insuportabilă. Trebuia să se termine odată tot planul. Trecuseră deja două luni iar Lya începuse deja să se plângă de toate durerile posibile și imposibile, în timp ce ea trebuia să facă toată treaba în casă, să gătească, să îi spele rufele, să le calce, să cutețe în urma ei de parcă era sclava ei.

Lya stătea în patul său pufos, îmbrăcată într-un halat lejer și aproape transparent, ușor colorat în nuanțe palide de portocaliu. Ușor calmată după ciudata întrerupere, își ascunse foarte bine emoțiile în spatele unui strat finuț și natural de machiaj. Fața era singura parte a corpului slabă, ea  o putea da cu ușurință de gol. Durerile, greața, starea generală de rău puteau fi văzute și simțite numai de ea, dar chipul ei… trăda tristețe, nemulțumire, confuzie, mânie, dar și o ușoară maturizare precară, iar ochii erau neiertători. Lacrimi scurse  și nopți nedormite, trebuiau ascunse. Nu părăsea niciodată dormitorul nemachiată, fardurile fiind scutul ei de protecție, iluzia stării de bine, a unei fericiri care nu existase, cu adevărat, niciodată.

-Haide Lya, poți să o faci! Toate o să dispară de la sine. Nimeni nu îți vrea răul. Ești frumoasă, ești perfectă, chiar dacă mai nou vorbești în fața oglinzii, de una singură.

-Prințeso, se răcește cafeaua!

-Nu din nou!

Era a doua oară când Erin o întrerupea, iar ea NU suporta așa ceva. Parcă locuia din nou cu mama ei. Era atât de enervant să fie distrasă de cineva când încerca să se adune, încât începuse să creadă că nu va reuși să facă asta niciodată. Poate doar dacă ar fi plecat în munți, locul ei preferat, singurul în care  își putea găsi liniștea.

-Știi că îmi place să îmi beau cafeau rece.

-Da, dar nu la cafeaua ta mă refer. Avem musafiri.

Musafiri? Oare cine putea să fie? Nimeni nu le vizita, nu aveau alți prieteni iar mama ei nu era genul de femeie căreia să îi pese îndeajuns de mult de unica ei fiică, încât să depună un efort mai mare decât să o sune, de maxim doua ori pe săptămână.

-Cum? Musafiri? La ora asta?

-Vino și o să vezi.

Îmbrăcă rapid o rochie cafenie și fugi pe scări, plină de entuziasm și curiozitate, precum un copilaș în dimineața Crăciunului. Însă, ajunsă în bucătărie, a descoperit că ,,musafirul” nu era altcineva decât scumpul său logodnic, Levy. De ce își mai făcuse speranțe? Încă un argument care îi demonstra că așteptările prea mari se vor transforma mereu, negreșit, în dezamăgiri. Îl privea deziluzionată pe bărbatul chipeș, îmbrăcat în unul dintre costumele sale călcate impecabil, care aștepta să fie îmbrățișat, dar ea nu fu în stare să îi ofere mai mult decât o tentativă de zâmbet și o mână ridicată, în semn de salut.

-Lya, dragostea mea! Ce faci?

-Bine, tu?

-Am venit să te văd și să petrec câteva clipe cu femeia vieții mele.

Erin abia se abținu să nu râdă isteric.

Levy o iubea pe ea, nu pe Lya. El era singurul care își dăduse seama că EA e cea mai bună, nu așa-zisa ei prietenă, în spatele căreia a trebuit să fie plasată întotdeauna. Lya avea totul. Părul, ochii, sânii, banii, băieții, talentul, tot. Nu era vina ei că se născuse brunetă cu ochii căprui, că avea o înfățișare comună  și că nu putea ieși din anonimat. Vina era a Lyei, așa că își merita soarta. Nu! Merita ceva mai rău, să se simtă precum ea, să vadă cum era să îți fie luat tot ce iubești.

De parcă tocmai îi citise gândurile, Levy o întrebă ce face, ca să o trezească din visare.

-Sunt fericită că ai venit să ne vizitezi. Câteodată cred că noi două am avea nevoie de ceva companie, dacă mă înțelegi.

-Desigur. Cum spuneam, Lya, ești bine? Pari supărată.

,,Wa. Par. Ce om inteligent ești tu!” In mintea ei putea să îi spună asta și chiar mai multe, dar de ce și-ar complica inutil existența? El oricum nu ar fi înțeles nimic niciodată, așa că era mult mai simplu să îi ofere un răspuns comun sau, mai bine spus, o minciună clasică:

-Da, sunt bine. Puțin adormită. Nu sunt supărată, de ce ai crede asta?

-Nu m-ai sunat aseară. Mi-a spus Eren că te-a adus acasă și că nu păreai în apele tale.

Nu e ca și cum Lya îi spusese lui Eren să îi transmită lui Levy că o poate suna când nu mai este ocupat cu afacerile lui. Bineînțeles, ca întotdeauna, el nu a greșit cu nimic, dar ea, da. De ce și-ar recunoaște vina? Nu era mai simplu să o arunce asupra ei? Ba da. Doar așa mergeau lucrurile în relația lor.

-Îmi pare rău că am uitat să te sun, e vina mea. Te pot asigura că i s-a părut. Ai rezolvat cu treaba aceea?

Treabă? Ce  treabă visa? Sau aflase? Nu, era mult prea stupidă ca să facă o amărâtă de sinapsă. După câteva secunde își dădu seama la ce se referea.

-Da, am rezolvat. Chestii de afaceri, știi tu.

-Știu.

De fapt, nu știa și nu stiuse niciodată. Treburile și afacerile lui Levy  fuseseră mereu un subiect inaccesibil, de parcă ea nu era capablilă de nimic legat de cifre sau bani. Oare se purta așa cu ea pentru că fusese o umanistă convinsă toata viața? Sau era vorba de altceva?

-Vă plac cafelele?

Erin încerca cu disperare să nu pară frustrată. Idiotul de Levy nu era în stare să facă nimic, nici măcar să o mintă cum trebuie pe mironosița de Lya. Dacă nu intervenea ea în tăcerea aceea, poate că prietena ei ar fi început să gândească și atunci planul…

-Mai are rost să îți spun că…?

-Că orice bei si mănânci are gust de săpun, mai ales cafeaua de dimineață pe care o fac eu? Nu.

-Mie îmi place, e perfectă. Lya, de ce nu mă lași să gust puțin din cafeaua ta?

Lya îi întinse ceașca apoi așteptă reacția lui, plină de speranță. Dacă și el considera că problema era de la cafea, însemna că ea nu era bolnavă, că nu va muri și că nu era nevoie de nicio vizită la doctor.

Levy sorbi liniștit din cafea, apoi o așeză  pe masă.

-Cum ți s-a părut? Nu te arde?

-Pot spune că este cea mai bună cafea pe care am savurat-o în toată viața mea. Erin, chiar te pricepi!

Lyei nu îi venea să creadă, rămăsese șocată. Problema era la ea? Nu, trebuia să fie altceva.

-Mersi, Levy. Măcar cineva să aprecieze.

-Erin, iartă-mă! Nu e vorba că nu te apreciez, dar jur că papilele mele gustative simt săpun, nu cafea. Îmi pare rău că am crezut că e din vina ta…

-Nu țin la supărare, doar să nu mai spui asta niciodată.

-Promit.

-Lya, ce planuri ai azi? , interveni Levy, încercând să schimbe subiectul.

-Am repetiții.

Răspunsul ei fusese parcă spus de o umbră, dar poate că asta și devenise. O umbră a propriei sale vieți în care nu mai trăia de mult, ci doar exista. Se ruga deja în gând să nu urmeze vreo invitație și clar să nu fie una la el acasă.

Levy încerca să-și ascundă dezgustul pentru repetițiile ei penibile. Se săturase să audă în continuu din partea ei doar teatru, teatru, repetiții și iar teatru. Ce rost aveau toate maimuțărelile și zmiorcăielile acelor ,,actori” ? ,,Teatru… pierdere de timp și risipă de bani. Bani pentru recuzită, pentru costume, pentru toate porcăriile posibile și imposibile ca să facă… ce? Niciodată nu va avea cum să scoată bani dintr-un domeniu inutil, mort.”

-Bine, dar repetițiile tale durează toată ziua?

-Nu, dar peste cinci ore trebuie să fiu deja acolo.

-Păi avem timp. Putem să mergem la mine. Îl sun acum pe Eren și e ca și rezolvată treaba.

Un ,, vrei și tu să facem asta?” reprezenta tot ce ea aștepta să audă, dar se pare că niciodată nu va avea un cuvânt de spus în acea relație. I se citea pe chip toată tristețea lumii. Ajunsese, într-un fel sau în altul, să fie fericită în nefericirea ei. Încerca să-și adune glasul, aprinzându-și o țigară, metodă prin care reușea mereu să câștige câteva secunde, apoi îi răspunse:

-Bine. Stai să-mi termin cafeaua, să mă aranjez și abia atunci putem pleca.

-Bine, iubire. Îl sun acum pe Eren.

Plecă spre camera sa, cu tot cu țigara aprinsă.

-A plecat?

-Shhht… acum a închis ușa. Sună tembelul și asigură-te că nu uită ce trebuie să aducă. Eu mă duc la ușa ei ca să mă asigur că nu o să audă.

-Lya, mai ai mult?

-Da. Abia am început.

-Pot să intru?

-Nu. Nu m-am îmbrăcat încă.

-Păi când ai de gând să te îmbraci?

-După ce mă machiez. Mereu fac asta. Consider că e cea mai bună măsură de precauție ca să nu îmi stric hainele preferate, pătându-le cu pudră, fond de ten, tuș sau rimel.

-Niciodată  nu m-am gândit la asta. Ești deșteaptă.

-Știi cum e,  experiențele nefericite ne fac să învățăm ce trebuie să facem și ce nu.

Eren parcă mașina în fața casei, apoi începu să îl ironizeze pe Levy.

-Vai, stimabile, ce faceți în această minunată dimineață? Pe lângă faptul că treziți muritorii din umilul lor somn.

-Ha. Amuzantule. Nu avem timp de taclale acum. Ai făcut ce ți-am zis?

-Da șefu.

Flutura monoton o pensulă pentru blush pe obraji, gândindu-se la ce o aștepta în mai puțin de o oră.

Erin se săturase să se poarte draguț și se întreba ce naiba făcea Levy.

Îmbrăcă o rochie reprezentativă pentru strarea ei, neagră. Își lua carnețelul și îl ascunse în geantă, apoi deschise ușa.

-Deja?

-Nu voi mă grăbeați? Vorbim diseară, când mă întorc. Te pup.

Ajunse deja la parter și îl văzu pe Eren.

Erin încă o înjura în gând.

-Și le-ai dus unde ți-am zis?

-Nu șefu.

-Și ce mama dracu’ mai aștepți?

-Coboară logodnica dumitale.

-Să-mi bag… Dă-te jos!

-Eren! Mă bucur să te văd!

-Bună bună! Stați să vă deschid ușa, doamna mea.

-Vai, ce drăguț din partea ta! Îți mulțumesc!

-Cu drag.

Drumul spre casa lui  fu cufundat într-o liniște morbidă. Nu voia să-l priveasă pe logodnicul său care oricum era angrenat într-un schimb de priviri pline de subînțeles cu șoferul.

-Ei bine, ați ajuns la destinație. Eu vă las, trebuie să fac niște drumuri pentru o afacere.

-Ce afa…a! Da! Uitasem! Ne auzim diseară.

-Desigur.

-Adică eu o să mă duc singură la repetiții?

-Îți pot chema un taxi.

-Um, e bine și așa.

-Distracție plăcută, copii!

-Mulțumim…

Distracție era un cuvânt atât de deplasat pentru ce avea să urmeze, dar era mult prea târziu ca să dea înapoi.

CAPITOLUL 3

Câteodată, cel mai greu act din lume e să fim sinceri. Nu cu ceilalți, ci cu noi înșine. Dar oare noi, în esența noastră, știm ce vrem? Știm când ne mințim? Sau am ajuns să ne obișnuim să ne complacem într-o ficțiune? Cred că nimeni nu-mi poate spune cine sau ce suntem noi cu adevărat.

În drum spre camera lui, timp în care nici măcar nu se țineau de mână, iar ea pășea speriată precum un condamnat care-și va urma pedeapsa, primul gând care îi apăru în minte fu să fugă. De ce făcea asta dacă nu-i aducea fericire? De ce mai era împreună cu el? De ce acceptase logodna? Întrebări care  zburaseră dintr-un colț  al minții în altul, în timpul episodului și după finalul său, timp în care nici măcar nu se priveau. El părea puțin mai mulțumit decât ea, în rest, nimic. Voia doar să plece mai repede.

-Trebuie să mă duc până la baie.

-Prima ușă pe stânga, știi drumul.

-Da, îl știu.

Măcar lucrurile reale, palpabile, le știa. Dar restul? Cine era ea? Se privea de câteva clipe în oglindă, absentă, cu părul răvășit și machiajul perfect, stricat. Era oribil să se uite la ea ca la o persoană pe care nu o cunoștea, dar care îi provoca silă. Începuse să plângă ușor, apoi își dădu seama că lacrimile ei nu aveau niciun rost. Fusese alegerea ei. Își șterse rimelul care cursese inestetic pe chipul său, apoi pictă un zâmbet de ruj roșu și se întoarse spre locul din care plecase.

-Mergem?

-Deja? Te grăbești undeva?

-Ți-am zis că am repetiții.

-Iartă-mă, sunt uituc. Aveam altceva în minte.

-Taxi?

-Da, sun acum.

-Mă suni diseară, da?

-Nu știu dacă o să am timp, știi cum sunt…

-Afacerile astea importante, da, știu. Mereu spui asta.

-Dar asta nu înseamnă că nu te iubesc! Vreau ca viitorul nostru împreună să fie unul bănos, nu să murim de foame.

-Împreună….

-O să încerc să te sun mâine de dimineață, ok?

-Eren o să mă ducă acasă diseară, nu?

-Nu.

-Clar. Mă descurc eu.

-Îmi pare rău. Vorbim. Te iubesc.

-Și eu… , spuse Lya în timp ce închidea ușa în urma sa.

-Și eu mă iubesc, cred, că pe tine știu deja că nu te mai suport, prefăcut infect, afacerist de doi bani ce ești!

-Bună ziua, doamna Lya?

-Da. V-a spus adresa? Mă cam grăbesc.

-Da, în zece minute vă asigur că veți ajunge.

-Perfect.

Taximetristul chiar nu glumise, ajunsese în nici șapte minute. Alex nu ajunsese încă, așa că avea încă timp să se aranjeze. Iubea dulapul ei magic dn vestiarul de la teatru, mereu avea acolo farduri și măcar două schimburi de haine, în caz de orice. În timp ce îmbrăca o rochie scurtă și ușor mulată, roșie, precum tocurile cu care repeta, auzi un zgomot și se întoarse rapid.

-Alex! Tu nu știi să bați la ușă?

-Ups, scuze. Nu pot spune că îmi pare rău dar păreai atât de concentrată, încât am zis că ar fi mai bine să…

-Să? Să ce?

-Să mă bucur de ce văd.

-Te omor!

-Iartă-mă că sunt bărbat! Ai vrea să fiu scârbit? Știi deja că ești superbă în ochii mei.

-Ar trebui să fiu și luată în ochii tăi!

-Nu îmi pasă. Te cunosc, e doar o fază.

-Nu sunt o adolescentă, nu e doar o fază! Am o relație serioasă!

-Tu te auzi măcar? Hai să nu mai vorbim despre asta și să ne vedem de piesa noatră, bine?

-Bine, fie.

-Ți-ai învățat replicile?

-Ce ai pățit? Ești încă șocat sau ești mahmur?

-Puțin din ambele. De ce?

-E piesa mea, scrisă de mine. Nu ți se pare firesc să îmi știu replicile?

-Așa e, e vina mea. Nu vrei cumva o cafea și o țigară înainte de piesă?

-Ai adus cafea?

-No. Am adus cafelele.

-Te iubesc.

-Și eu, dar știi deja.

-Înțelegi tu.

-Da… mergem?

-Încă puțin. Am o mică problema. Alex, ai putea să…?

-Da?

-Dacă tot ești aici, poți să-mi închizi fermoarul de la rochie? Cred că s-a blocat.

-De ce mă torturezi?

-Bine, o să îl închid singură!

-NU NU! Nu am zis că nu vreau! Imediat, e ca și închis.

Alex își coborî ușor mâna pe spatele Lyei și începu să închidă lent fermoarul. Se simțea de pară atingerea lui era o mângâiere divină pentru toată durerea lumii. I-ar fi plăcut ca senzația aceea să nu se sfârșeasă niciodată, dar câteodată dorințele noastre nu sunt în conformitate cu obligațiile.

-Gata. E bine?

-Poftim?

-Fermoarul, e închis bine?

-A, da. Mersi.

-La ce te gândeai?

-La… cafea!

-Legat de cafea, te anunț că nu am adus și pahare. Te deranjează să bei din același recipient metalic cu mine?

-Termină!

-Să termin ce? E ca un sărut, să știi!

-Gata, mă faci să râd!

-Bine, bine, eu te-am avertizat. Dacă-ți va plăcea atât de mult gustul buzelor mele, încât nu te vei mai putea lipsi de ele?

-Tu chiar ai nevoie de o cafea.

-Ai perfectă dreptate. Bea tu prima.

-Nu pot să cred cât de bună este!

-Mi se spune des.

-Nu, nu înțelegi. E pentru prima oară în ultimele săptămâni când chiar simt că beau o cafea!

-Mă bucur atunci. Vrei să ți-o las doar ție pe toată?

-Nu, dar voi mai dori câteva guri și după ce vei bea tu.

-Legat de gustul cafelei, tot nu ai de gând să iei măsuri? Dacă te otrăvește cineva?

-Nu începe iar, te rog.

-Ia spune, cum ți se pare acum?

-Mi-ai pus ceva în cafea?

-Dragoste.

-Eu vorbesc serios, nu mai încerca să mă faci să râd.

-Nu încerc, mereu reușesc. Eu când ți-am zis că sărutul meu…

-Folosești balsam de buze?

-Doar când rămân fără ruj. Normal că nu! De ce întrebi?

-Are un gust foarte dulce.

-Gândește-te cum se simte când faci asta direct…

-Poți să termini odată pentru totdeauna cu comportamentul ăsta, te rog? Spune-mi naiba dacă nu am cum să lucrez cu tine fără să îmi faci avansuri. Sunt logodită! Ori înțelegi și îți vezi de viață, ori ….

-Ori ce? O să îți iei jucăriile și o să pleci, ca data trecută? Piesa  nu o să fie gata niciodată în ritmul ăsta!

-Da, ai dreptate, e vina mea. Eu încep mereu. E numai vina mea. Așa că voi face ce fac de fiecare dată, voi pleca.

-Nu e nevoie să pleci tu precum o divă. Să îți cauți alt coleg, alt actor, alt fraier căruia să îi pese de tine și să își dea seama că nu mai ești tu! Eu am plecat.

-Alex, nu… Nu asta am vrut să spun.

-Ba asta ai vrut. Doar coleg, nu voi putea niciodată să îți fiu. Amândoi știm că e mai mult decât atât. E alegerea ta dacă vrei să … ba nu! Nu e nici măcar alegerea ta, niciodată nu a fost! O să vin să îmi iau lucrurile mâine, nu vei fi nevoită să mă mai vezi.

-Dar Alex…

Trânti ușa în urma lui. Nu mai putea să continue în ritmul acela. Sentimentele lui pentru Lya nu se estompaseră și niciodată nu o va putea privi doar ca pe o amică. Nu voia de la ea decât înțelegere, nu o obliga să îi fie iubită, ci doar să nu mai fie atât de dură când el  făcea pur și simplu o glumă puțin deplasată. Era vina ei! Plus că se purta ca un copil! Sau oare amândoi se purtau ca doi copii?

Lya se așeză pe scaunul pe care trebuia să repete și începu să plângă. Oare acesta era sfârșitul? Alex chiar vorbea serios? Oricum, era vina lui! El începea mereu… dar ea continua. Hotărî să se ducă pe jos până acasă, era un prilej ca să fie singură, măcar pentru puțin.

CAPITOLUL 4

,, Câteodată îmi vine să îmi rod carnea, să o șfâșii, până când ajung la oase și prin ele… să mă eliberez trup. Dar dacă nu acest înveliș mi-e problemă? Dacă toată durerea pe care o simt, care mă dezumanizează, care  mă transformă într-un aminăluț suferind, izvorăște din altă parte? Dacă noi suntem singurii responsabili pentru consecințele faptelor  noastre, înseamnă că e vina mea?”

Aparent, Lyei îi fu mult mai greu decât crezuse. Acum câteva luni, mersul de la teatru până acasă era ceva obișnuit, însă astăzi, ajunse acasă mai obosită decât un copil dolofan care a dat proba de viteză la educație fizică. Când intră în casă, o salută fără prea multă tragere de inimă pe Erin care, șocată la vederea prietenei sale, ștergea râuri imaginare de sudoare , amăgindu-se că va fi bine. Dar ce căuta Lya acasă? De ce era în starea asta? De ce fugise în camera ei precum o adolescentă într-o decepție? Ce a făcut cu repetițiile? Eren trebuie să apară, ce o să facă?

-Avem o problema.

-Bună și ție. Bine fac, mersi de întrebare. Ce mai e acum?

-E acasă.

-Cum? Cine?

-Lya, geniule!

-Cum?

-Habar n-am așa că termină cu întrebările.

-Dar Levy mi-a spus că acum două ore plecase spre repetiții!

-Contează? Poate a vrut doar să scape de el și l-a mințit, nu îmi pasă. Tu zii ce facem! Repede! Unde ne vedem?

-La tine.

-Ești tâmpit? Aici locuiesc! Ai uitat?

Se abținu cu greu să nu o înjure. Orice gest care nu era benefic trebuia îndepărtat, așa că păstră un aparent calm și îi răspunse.

-Exact!

-Dar o să te vadă!

-Știe că suntem împreună.

I-ai spus? Credeam că trebuia să ținem totul secret.

-De Levy. Restul e în avantajul nostru. Vezi în ce stare e și spune-i că vrem să fim singuri. O să meargă.

-Ești un geniu. Îmi pare rău că te-am făcut tâmpit. Nu știu ce m-aș face fără tine! Te iubesc.

-Și eu. Vorbim când ajung.

,, Și eu”, cât de penibil putea să sune. Eren nu iubea pe  nimeni.

Erin încercă să adopte o mină cât mai prietenoasă și relaxată și se îndreptă spre camera Lyei, apoi bătu precaută la ușă.

-Lya, eu sunt. Putem să vorbim puțin? Ești ocupată?

Erin era printre ultimele persoane pe care voia să le vadă. De fapt, nu voia să vadă pe nimeni.

-Da, poți intra. Ce s-a întâmplat?

-A venit Eren la noi.

-La tine mai mult.

-Și…

-Știu. Stai liniștită. O să stau aici, cuminte și nu o să vă deranjez, zise Lya, apoi îi făcu cu ochiul.

-Mersi mult, ești o scumpă! Te pup.

-Distracție plăcută!

Erin se îndreptă grăbită spre bucătărie și îl sună pe Eren.

-A mers! Hai!

-Vin imediat.

În mai puțin de zece minute, el  era deja în bucătărie, îmbrăcat casual, cu mâinile în buzunare, iar ea  se apropie de el și îl sărută cu foc. El îi răspunse, apoi îi făcu semn să se așeze.

-Ai adus ce aveam nevoie?

-Vorbește mai încet și hai în dormitor.

-Uuuu, cineva are planuri mărețe în seara asta.

-Da. Dar mai întâi, ține cutiuța asta.

-Pot să o deschid?

-Normal.

-Uau! De ce e atât de mult?

-Pentru că am un plan, iar tu va trebui să mă asculți.

Erin se așeză mai aproape de el și începu să îi desfacă cureaua. Eren se uită în ochii ei, o apucă de umeri și îi spuse, cu o voce fermă:

-Avem treabă. Ai puțină răbdare, nu cred că mori zece minute fără.

-Dar voiam să…

-Am spus că avem treabă.

-Bine, iartă-mă. Te ascult.

-Cum spuneam, am un plan. Tot ce ai tu de făcut e să îi spui lui Levy că nu o mai suporți pe Lya și să te freci de el cum știi tu mai bine. Nu îmi pasă ce trebuie să îi faci. Vreau să fie de acord să îi aplicăm o doză mai mare și să putem pleca o dată pentru totdeauna de aici.

-Dar planul era să facem rost de banii pentru nuntă și să îi împărțin toți trei…

-Planul era prost. Tu faci ce îți zic eu, nu Levy, ai înțeles? Sau vrei să îi spun prostuței tale prietene cine naiba ești de fapt?

-De ce te porți așa cu mine?

-Pentru că mă enervezi, iar eu nu am voie să mă enervez.

-Mă rog. Când crezi că se va termina totul?

-Mai repede decât crezi tu, te asigur, spuse Eren, apoi se năpusti asupra ei precum un animal de pradă.

Între timp, Lya se închise în sine și-n camera ei, încercând să-și stăpânească primul instinct, acela de a urla. Venim pe lume urând, urlăm la ceilalți când suntem supărați, urlăm când suntem fericiți, urlăm în interiorul nostru când simțim că nu mai putem continua. Dar ea? Ea cum putea să urle, când nici măcar nu înțelegea ce se întâmplă cu propria-i ființă? Levy nu o căutase și se părea că nici nu avea de gând să o facă prea curând, așa că poate era mai bine să îi urmeze exemplu. Poate era ocupat cu treburile lui, ca de fiecare dată. Se ridică din pat și se îndreptă spre bucătarie.

-Erin? Ești pe aici?

-Ai auzit și tu asta?, spuse Erin spre Eren, cât stătea cu capul pe pieptul lui.

-Ce să aud?

-Erin, poți veni puțin?

-Mi s-a părut că mă strigă Lya.

-E doar în capul tău. Ignoră asta și hai să ne vedem de ale noastre.

Erin se gândi puțin, apoi îl ascultă supusă. Dacă Lya avea nevoie de ceva, era suficient de mare cât să se descurce și singură.

După ce văzu că nimeni nu o lua în seamă, se îndreptă spre camera ei, simțindu-se mai singură ca niciodată. Dar nu era vina prietenei sale, doar era fericită și se iubea, cum fac oamenii care au o relație, cum trebuia să facă și ea cu Levy… dar oare ea îl iubea? Gândurile o purtară iar la Alex și la ce se întâmplase în ziua care era aproape scursă. Se purtase prostește cu el, încerca mereu să îl îndepărteze, fiind conștientă că dacă ar ceda o singură dată, ar fi prea târziu să mai poată repara ceva. Se hotărî să îl sune. Dar ce avea să-i spună?  Nimic. Alex avea dreptate, iar ea știa, dar nu voia să-și recunoască. Îl sună de mai multe ori, dar el nu îi răspunse.

-Ce naiba mai vrea acum? Chiar crede că o să îi raspund?, zise Alex, încercând să își stăpânească sentimentele și dorința de a-i spune ce dor îi arde în piept de vremurile când ei se înțelegeau atât de bine, chiar dacă erau doar prieteni.

Lya puse capul pe pernă,  încă îl apela pe Alex, până când acesta îi blocă numărul.

-Cât tupeu! ? De ce tot insistă? Nu poate găsi alt dobitoc care să joace în piesa ei? L-ai preferat pe Levy în locul meu, cu Levy să rămâi!

Chiar în momentul în care era gata să plângă, telefonul începu să sune. Lya tresări de bucurie, gândindu-se că era Alex, dar nu. Era mama ei.

-Bună, draga mea. Nu dormeai, nu?

-Bună, mamă. Nu, nu dormeam.

-Ah, ce bine. Levy mi-a spus că te voi găsi trează.

-Minunat, Levy…

-Da, despre el și vreau să vorbim. De fapt, despre voi.

-Te-ai răzgândit în privința noastră?

-Nu! Normal că nu! Voiam să discutăm pregătirile de nuntă, prostuțo!

-Chiar trebuie?

-Credeam că în sfârși esti cu picioarele pe pământ, așa că te sfătuiesc să nu mă superi iar. Ce naiba nu îți convine acum?

-Iartă-mă, sunt obosită. Nu sunt în stare să mă cert cu tine în seara asta.

-Copil răsfățat ce ești! Numai tatăl tău e de vină.

-Nu îl amesteca pe tata în asta! Nu îți permit! Vorbim maine despre nunta ta, lasă-mă acum. Noapte bună!

-Nu e nunta mea, vezi cum vorbești!

Își închise telefonul. Era o seară din ce în ce mai bună.

CAPITOLUL 5

,,E o parte în mine care va plânge pentru totdeauna. Niciodată nu voi mai putea fi fericită, așa că vreau măcar să fiu mulțumită. Ceva îmi va lipsi mereu. Acel ceva pe care l-am lăsat în voia timpului trecut, pe care l-am străinat cu sau fără dorința mea, fără să-mi pot da seama atunci sau acum. Ceva… ce va rămâne, pe veci, pierdut.”

Dimineața de după o noapte grea. Eren plecase înainte de răsărit iar Erin încă se îmbăta cu mirosul pernelor pe care stătuseră împreună. Observând că era deja ora nouă, se aruncă grăbită din pat, se îmbrăcă și coborî în bucătărie ca să îi prepare cafeaua Lyei, dar aceasta nu era acolo. Cunoscând programul colegei sale, se duse în camera ei unde o găsi în pat, în poziție de fetus, plângând. Începu să o zgâlțâie, dar degeaba.

-Lya, trezește-te!

Nimic, ea plângea parcă din ce în ce mai rău.

-Lya! E doar un vis! Trezește-te!

Cuprinsă de disperare, o lovi peste față cu palma iar ea tresări, încă plângând.

-Iartă-mă, nu am vrut să te lovesc, dar nu știam ce să mai fac. Ce ai visat? Ești bine?

-Nu. Și cred că o să fiu roșie ceva vreme din vina palmei.

-Îți cer scuze! Ce ai visat?

-Am visat realitatea și m-am trezit plângând.

-Lya… ce se întâmplă cu tine?

-Încep să am dubii legate de relația mea cu Levy. Dacă ne-am grăbit?

-O nu, îți semnezi singură sentința la moarte!

-CE?

-Păi… mama ta …

Erin se panică. De ce naiba a trebuit să vorbeasă fără să gândeasă? Asta era șansa ei! Acum îi putea spune lui Levy că ar trebui să îi dea o doză mult mai mare, ca să scape o dată pentru totdeauna de ea și să poată trăi fericiți toți trei. Însă, ce Levy nu știa era că el nu se va bucura la fel de mult ca ea și Eren.

-Las-o pe  mama. Nu știu ce simt, sunt confuză. M-a sunat ieri ca să vorbim despre pregătirile de nuntă, dar dacă eu  nu sunt în stare? Dacă nu îl iubesc ?

-Ai înnebunit! Îl iubești, ești doar în perioada aceea a lunii. Totul o să se rezolve, nu te mai agita atât. Vrei să îți apară riduri?

-Ai dreptate…

-Mereu am. Vii în zece minute la cafea, da?

-Desigur.

Rămasă singură, își porni telefonul și observă cele cinci apeluri pierdute, trei erau de la Alex, de acum două ore iar restul erau de la regizor, de seara trecută. Să îl sune pe Alex? Nu. Oricum el nu i-ar răspunde. Se aşeză pe marginea patului şi îl apelă pe ,, şefu”.

-Bună dimineața! Lya sunt. Am văzut că m-ați sunat aseară. Vă rog să mă scuzați dar am fost obosită şi am…

-Ştiu, ştiu. Nu vreau explicații pentru asta. Vreau explicații pentru ce naiba ai de gând cu piesa ta. Ai cinci zile să îmi arăți piesa, vreau să vin să văd un şnur, nu să vin şi să vă văd cum vă bâlbâiți. Aici nu e teatru ca la şcoala, copilă! Ori faci cum spun eu, ori pleci. Ai înțeles?

-Dar nu am cum atât de repede. Am o problemă.

-Şi ce îmi spui mie? Rezolvă.

-Ați vorbit cumva cu Alex?

-Da, băiatul pare să înțeleagă mai repede decât tine, iar eu nu am timp de pierdut. În cinci zile vin. Nici mai mult, nici mai puțin.

-Am înțeles. Promit să fac tot ce pot.

-La revedere.

-O zi bună.

Era de parcă tot cerul stătea să cadă pe creştetul ei şi să se dividă în fulgere. Avea majoritatea ideilor puse în ordine pentru piesă, dar parcă îi lipsea ceva. Iar acum… îi lipsea personajul fără de care nu putea să facă nimic. Piesa reprezenta o alternanță dintre monologul personajului său şi dialogul dintre cei doi protagonişti. Părea penibil de simplă, dar era toată viața ei din acel moment. Fusese compusă din bucățele de jurnal, din frânturi de realitate şi din amalgamul de sentimente care o înconjurau, o îmbrățişau, muşcau şi o otrăveau treptat, crescând doza administrată cu câte puțin, cât ea să nu îşi poată da seama.

-Lya, ai uitat de mine, draga mea?

Chiar uitase. În momentul acela, în mintea ei era doar Alex. Trebuia să vorbească cu el.

-Nu, vorbeam cu regizorul. Vin acum.

Parcă era un corp fără suflet  care cobora nişte scări de piatră dintr-un cimitir, până avea să se întoarcă în criptă întunecată, în care îşi va petrece eternitatea rece, fără de lumină. Durerile începuseră să se accentueze cu fiecare zi care trecea în fugă pe lângă ea, lăsând-o din ce în ce mai bătrână.

Erin era deja în bucătărie, la fel şi cafeaua specială. Bineînțeles că nu era preparată pentru ea. Încercă să-şi ascundă zâmbetul sfidător, plin de nerăbdare, dar şi de ură. Ştia ca fiecare ceaşcă însemna că era cu un pas mai aproape de el,  iar el era tot ce îşi dorea. O să merite. Planul va fi un succes.

Lya se aşeză pe veşnicul său loc. Cercetă masa în căutarea unei scrumiere până când o găsi. Îşi aprinse o țigară şi aşteptă, cu ochii îndreptați în direcția fumului ce se înălța. Măcar el avea să ajungă în punctul maxim, tavanul. Asta era menirea lui, să ajungă tot mai sus, apoi să dispară, precum oamenii care îşi ating apogeul în carieră apoi… dispar.

-Mersi mult, Erin.

-Cu drag. Te simți mai bine? Te-ai mai gândit la ce am vorbit?

-Mă simt la fel. Nu știu ce să fac. Regizorul vrea să-mi vadă piesa de la cap la coadă în cinci zile iar eu nici măcar nu am vorbit cu Alex. Cred că l-am supărat ieri și… mai e și mama care vrea să ne ocupăm de pregătirile pentru nuntă, mai bine spus, vrea doar să probez rochia, restul e problema ei și a lui Levy. A fost atât de încântată de gândul că ea se va ocupa de alegerea localului, de invitații, muzică, meniuri, de tot! Iar eu…

-Iar tu, ce?

Erin încerca să reziste impulsului de a-i da câteva palme colegei sale, apoi de a o trânti în repetate rânduri cu capul de masă, până când avea să se trezească la realitate și să fie recunoscătoare pentru tot ce avea de-a data, spre deosebire de ea care a trebuit mereu să muncească și să facă diverse compromisuri morale pentru a-și atinge scopurile, cum se întâmpla și acum.

-Iar eu nici măcar nu vreau să mă mărit!

-Știi câte fete ar da orice ca să fie în locul tău? Levy e înalt, atrăgător, inteligent, se pricepe la afaceri și e fix ce ai tu nevoie. De aceea mama ta a insistat să fii cu el, pentru că știe că nu ai putea trăi  lângă un pletos mediocru, actor de mâna a doua, venit de la mama dracu’, fără nici un viitor și care nu îți poate oferi nimic! Trebuie să fii soția lui Levy, ai înțeles?

Lya o privea șocată pe prietena sa. Simțea că ceva îi fusese dezvăluit în acel moment, ceva ascuns în spatele vorbelor dure pe care i le aruncă în față precum o găleată cu gheată. Nu își putea da seama ce, dar ceva nu era bine, iar ea trebuia să schimbe asta urgent.

-Ai perfectă dreptate. Acum te rog să mă scuzi, dar am un țăran pletos de mâna a doua de sunat. Mersi încă o dată pentru cafea, încep să mă obișnuiesc cu gustul de săpun.

Era gata să sară la gâtul său precum un animal de pradă și să o sfâșie în bucăți mărunte. Cum își permitea ea să se poarte așa? După tot ce făcuse pentru ea în toți acești ani! Nerecunoscătoare! Mironosiță! Lya trebuia să plătească, iar asta îi aminti de discuția purtată cu Eren în minunata seară de ieri.

În timp ce Lya îl suna pe Alex, Erin îl suna pe Levy. Măcar una reuși să ia legătura cu cel pe care îl căuta.

Levy, abia trezit de sunetul enervant scos de tonul său de apel, simțea cum începea să i se ridice nivelul fericirii când văzu cine îl căuta.

-Bună dimineața! Ce face cea mai sexy femeie din lume?

-Nu e nimic bun în dimineața asta. Sunt supărată.

-Am făcut eu ceva care să te supere? Dacă da, te implor din suflet să mă ierți, știi că am momente când nu știu ce fac.

-Nu e din vina ta, e din vina tâmpitei.

-Ce a mai făcut Lya acum? Mi-a zis Eren că s-a întors prea devreme ieri acasă și că  a trebuit să amânați planul, motiv pentru care s-a întors acum câteva ore.

Oh, bietul Levy. Nici măcar nu avea idee ce urma să i se întâmple.

-Da, așa e. Păi, ca să o spun pe scurt, nu prea mai vrea să se mărite cu tine.

-Ce?

-Ce ai auzit. Iar dacă nu găsești o soluție într-un timp cât mai scurt, s-a cam dus cu planul nostru.

-Și eu ce aș putea să fac?

-Vorbește cu hoașca bătrână. Nebuna e hotârâtă să-și mărite cârpa de fiică cu tine. Vezi ce poți să aranjezi, apoi sună-mă.

-Am vorbit deja cu ea aseară legat de pregătirile pentru nuntă. O să o sun și o să o invit la o cafenea ca să discutăm, trebuie să găsesc eu ceva.

-Așa să faci. Trebuie să închid. Toată treaba din casă nu se va face de una singură…

-Îți promit că atunci când totul se va sfârși și vom fi doar noi doi, fericiți și liniștiți, nu va mai fi nevoie să faci nimic, vei fi prințesa mea!

-Știu. Vorbim mai tarziu.

-Desigur. Spor!

-Mersi…

Era deja ora zece și nu îi stătea în fire să doarmă atât de mult, așa că își verifică telefonul și observă că Lya îl sunase. După ce vorbise cu regizorul, o deblocă și o sună de câteva ori, dar ea nu îi răspunse. Acum era sigur că se trezise și că puteau să vorbească despre piesă și ce aveau de gând. Ieri putea să jure că nu vrea să o mai vadă sau să mai joace cu ea vreodată, dar parcă nu se putea lepăda atât de ușor de tot trecutul. De asemenea, aveau o obligație față de șeful lor, așa că încercă să se adune și o sună.

De parcă putea simți că el se trezise și se gândea la el, Lya apucă telefonul și îl ținu strâns în mâna dreaptă, apoi îi răspunde în mai puțin de două secunde. Abia dacă putea auzi ce Alex încerca să îi spună din cauza pulsului ei.

-Deci?

-Deci ce?

-Nu ai auzit ce am spus?

-Iartă-mă, chiar nu am auzit.

-Ok. Te-am întrebat dacă vrei să ne vedem în seara asta și să lucrăm serios la piesă sau dacă o lăsăm baltă pentru totdeauna.

-Dacă ești dispus, aleg prima variantă cu mare drag!

Nu îi venea să creadă! Alex era un om atât de înțelegător. Trebuia să îi ceară iertare urgent, dar era mult mai elegant să o facă diseară.

-Sunt dacă și tu poți să îmi promiți că nu te vei mai purta atât de dur cu mine.

-Promit. Îți mulțumesc! Ne auzim când o să ajung. Te sărut.

-Sigur.

Amândoi se simțeau precum niște adolescenți care își stabiliseră o primă întâlnire, chiar dacă erau conștienți că lucrurile nu puteau fi schimbate.

Lya se întinsese în pat, ținându-și telefonul pe piept. Buclele sale arămii formau o coroană care semăna cu cea a unui leu. Era ironic cum ea, o ființă plăpândă, neîncrezătoare, controlată de toți ceilalți reușea să pară câteodată atât de puternică. Brusc își dădu seama că uitase ceva, dar ce?

În acest timp, Levy vorbise deja cu stimabila lui ,, soacră” și o invită la o cafea într-un local drăguțel din Centru. În fața oglinzii, își aranja cravata, apoi părul. El avea o convingere în legătură cu succesul unui individ, că acesta este direct proporțional cu înfățișarea lui. Știa exact ce să spună și când să spună, așa că era o simplă problemă de timp până când el, iubirea lui și cel mai bun prieten aveau să fie plecați departe de tot ce a însemnat cândva orașul acela sau Lya.

Eren, obosit din cale afară după noaptea trecută, sforăia zgomotos din camera alăturată până când colegul său a început să îl zgâlțâie din ce în ce mai insistent.

-Ce vrei? Lasă-mă să dorm!

-Avem treabă.

-E dimineață, omule! Lasă-mă să dorm!

-E aproape ora 11. Trebuie să mă văd cu bătrâna. Lya are de gând să scape de mine, așa că va trebui să acționăm rapid.

,, Se pare că fleica de carne nu e atât de proastă pe cât pare!” Îi venea să-și spună gândurile cu voce tare, dar era în avantajul său să-și țină pliscul.

-În cinci minute sunt gata și în mașină, sefu’!

-Bine, camarade.

Telefonul suna de zece minute în continuu, până când ea descoperi. Oare era tot Alex? Sau Levy? Nu mai auzise nimic din partea lui de aproape 24 de ore, poate că era ocupat.

-Draga mea, iar ai uitat de mama ta?

-Ah, iartă-mă.

-De ce nu ai răspuns până acum? Cu Levy nu erai.

-De unde știi?

-Am vorbit cu el astăzi, măcar el mă sună. E un băiat atât de grijuliu!

-Da. De ce m-ai sunat?

-Azi mergem să vedem rochia. La ora 18. Te va aduce Eren cu mașina.

,,Ora 18″ Dar ea trebuia să se vadă cu Alex…Poate nu va dura atât de mult, era doar o simplă rochie.

-Mă bucur că am și eu ceva de zis. Ne vedem atunci. Pe mai târziu, mamă.

Știa că se supăra inutil, mama ei fusese așa de când ea era foarte micuță. Mama decidea ce să mănânce, cu ce să se îmbrace, cu cine avea voie să vorbeasă și cu cine nu, ce liceu să urmeze. Facultatea fusese momentul în care a avut curajul să se desprindă de ea, să facă ce voia ea, nu ce voiau ceilalți. Teatru era marea sa iubire, scena îi era adevărata casă, era tot ce o făcea să simtă că trăiește, nu doar că există. Acum măcar avea câteva ore la dispoziție să scrie toată piesa și să încerce să-și cea seama ce lipsea, ce pierduse din vedere.

Eren era deja în mașină și îl aștepta pe Levy, care își făcu în cele din urmă apariția într-un costum gri, asortat cu o cămașă neagră și o cravată neagră.

-Așa, calc-o, prietene.

-Stăteam deja cu motorul pornit. Unde te duc?

-Ca de fiecare dată.

-Ok.

Începu să-și aleagă vorbele în gând, trebuia ca cineva să îi înainteze planul.

-Frate?

-Da…

-Vreau să îți propun ceva.

-Spune.

-Nu-i așa că te-ai săturat de fițele, arfele și figurile ei?

-Oh, nici nu ai idee. Dar nu avem ce să facem momentan.

-Aici ai și tu dreptate.

-O să vedem cum stau lucrurile după ce vorbesc cu ea. Oricum aproape am ajuns. Mai bine lasă-mă aici și te sun când scap de ea.

-Vorbim. Baftă!

Mama Lyei își aștepta viitorul ginere în locul stabilit, la o masă mai retrasă. Iubea să fie în centrul atenției, încă reușea să atragă priviri datorită ,, micilor retușuri” și a stilului său vestimentar, misterior și elegant. Motivul pentru care optase pentru acel loc era că nu voia ca nimeni să știe ce urma să facă în câteva minute. Își admira manichiura impecabilă care era în perfectă armonie cu culoarea buzelor. Văzându-l intrând, își aranjă rapid rujul și aruncă o privire la mica ei oglindă din argint. Era perfectă, din punctul ei de vedere.

-Sărut mâna, stimată doamnă!

-Levy, scumpule, îmi poți spune ,, mamă”! , spuse ea, apoi chicoti și îi întinse mâna.

-Cum vă mai simțiti? Sunteți bine? Vreau să vă spun că arăți perfect astăzi! Aveți de gând să vă căsătoriți înaintea noastră?

Avea un talent deosebit în a-i spune ce-și dorea să audă.

-Oh, dragule, ești adorabil! Legat de oameni care își unesc destinele, azi mă duc cu viitoarea ta soție să alegem rochia.

-Abia aștept să o văd!

-Te cred, dar nu ai voie până la altar. Aduce ghinion!

-Atunci voi fi cuminte și voi visa doar la acea imagine superbă.

Îi venea să vomite. Parcă cuvintele sunau mult mai rău decât în mintea lui. Avea nevoie de un pahar, nu de un shot de tequila pentru a-și putea scoate imaginea aceea din minte.

-Lăsând asta la o parte, am venit ca să vorbim despre altceva.

-Vă ascult.

-Ce îți voi spune trebuie să îmi promiți că va rămâne doar între noi, până la marea zi. Ai înțeles?

-Da.

-Pot avea încredere în tine, da?

-Desigur!

-Bine. Când fata  a împlinit 18 ani, am deschis un cont bancar în care am strâns bani pentru nunta fiicei noastre. Ideea a fost a răposatului meu șot și, ca să fiu sinceră, nu prea am fost atât de încântată de ea la început. Dacă Lya alegea un idiot fără viitor drept soț? Mă rog, în acest plic ai toate datele de care ai nevoie. Ai  vreo neclaritate?

Mai avea puțin să alerge în cerc de fericire! Un cont, bani strânși de o familie bogată timp de aproape zece ani, doar el știa datele, totul era în favoarea lui. Acum, tot ce mai avea de făcut era să pună planul în aplicare.

-Vă mulțumesc! Adică vă mulțumim! Scuzați-mă, sunt atât de emoționat încât simt cum îmi apar lacrimile. Este un gest extraorinar de frumos!

-Pentru puțin. Să nu te aștepți la cine știe ce sumă, e ceva simbolic.

,,Dacă simbolic înseamnă cu cel puțin zece cifre, eu sunt fericit.”

-Nu am așteptări, stați liniștită.

-Bun. Eu trebuie să te părăsesc, am o programare la salon în jumătate de oră iar diseară ți-am spus ce am în plan.

-Vreți să vă conduc?

-Mă descurc și singură. Trebuie să mă obișnuiesc să trăiesc și fără ajutorul unui bărbat, au trecut deja șase luni de când… ei bine, știi deja.

-Știu. O zi bună să aveți, mi-ați făcut o mare bucurie astăzi!

-Și ție. Cu drag.

Așteptă câteva minute, până când fu sigur că ea plecase, apoi îl sună pe Eren ca să îi spună. Când acesta îi răspunse, începu să-și dea seama că era în favoarea lui dacă nu dezvăluia nimănui detaliile contului încă. Complicele său fu extrem de încântat de ce îi era dat să audă și amândoi începuseră deja să-și facă planuri de viitor.

-Veniți amândoi la mine ca să vorbim. Trebuie să punem toate ideile cap la cap și să ne mișcăm repede, ok?

-Așa facem. Mă duc după Erin.

-Și ei ce ai de gând să îi spui?

-Crede că suntem împreună, nu o să îi pese.

-Biata Lya, atât de prostuță! Cum să fi tu cu ea?

-Nici eu nu știu, dar nu asta contează.

-Ai dreptate.

-Vii singur acasă sau trebuie să te iau de acolo?

-Mă descurc.

Începu să se plimbe în timp ce se gândea ce mașină își va cumpăra. Dar ce rost avea să-și cumpere alta, dacă oricum el nu conducea? Nu conta, era un moft pe care și-l va putea permite în curând. Să se ducă chiar acum la bancă? Nu, trebuia să aștepte, să savureze momentul victoriei sale.

CAPITOLUL 6

,, Stau câteodată și mă întreb: ,, Cine sunt eu?” Eu sunt eu, nu? Dar oare mai sunt eu, dacă nu-mi fac propriile alegeri? Oare mă mai pot numi eu, dacă nici măcar eu nu mă cred eu? Cine sunt eu? Cine?”

Lucra de câteva ore la piesă. Era gata, dar nu era perfectă. Simțea că îi scăpase ceva, acel ceva care nu îi dădea pace nici măcar în vise. Poate era doar prea stresată din cauza nunții. Undeva, în interiorul său, știa că nu își dorea asta, dar nu mereu ce ne dorim e și ce ne trebuie.

-E deja ora 17. Ar trebui să plec.

-Unde?

-Ai uitat ce program mi-a făcut soacra ta?

-Ah, da. Du-te. Dacă te întreabă de mine, sunt în hârțogăraie până în gât, clar?

-Desigur.

Timpul trecea din ce în ce mai repede. Trebuia deja să se machieze și să plece, chiar dacă ideea nu îi era nici măcar puțin simpatică. Nici măcar nu știa cu ce să se îmbrace, iar Eren trebuia să apară deja.

-Erin, poți să deschizi tu?

-Erin, încă ești supărată pe mine?

-ERIN!

-Unde naiba e?

Casa era goală, pe semne că prietena sa plecase, fără să o anunțe. Poate că se purtase puțin cam prea urât cu ea în ultima vreme…

Îmbrăcă o fustă neagră de piele și un tricou alb. Cu niște mici accesorii, ținuta era chiar acceptabilă. Îl salută și se urcă în mașină.

-Levy ce face?

-E în hârțogăraie până în gât.

-Am înțeles. Nu mai am nimic de adăugat. Doar du-mă la magazin.

-Cum doriți.

-Erin unde e?

-Nu era acasă?

-Nu…

-O să o sun eu, dar sigur e bine, așa că stați liniștită.

-Mersi pentru tot, lasă-mă aici.

-Desigur. Zi frumoasă!

Dacă nu era acasă, atunci unde era?

-Pe unde mai umblii?

-Bună și ție. Vezi cum e? Încerc să grăbesc lucrurile, acolo mă duc.

-Trebuia să mă aștepți.

-Grăbește-te și nu mai comenta aiurea.

Cum intră în magazinul plin de rochii albe, simți un nod în gât. Mama sa era toată un zâmbet.

-Lya, doamna ne va ajuta să găsim ce ai nevoie ca să fii perfectă în ziua cea mare.

-Bună ziua! Sunteți sora ei mai mică?

-Nu, sunt fiica ei.

-Wow! Sunteți norocoasă să aveți o mamă atât de tânără!

-Vă mulțumim. Ce ne puteți sugera?

-Vin imediat cu două modele pentru mărimea ei.

Vânzătoarea le prezentă două rochii de mireasă, una era foarte voluminoasă iar cea de-a doua îi scotea bustul în evidență. Ambele erau frumoase, dar ea nu fu mulțumită de propria-i reflexie.

-Altceva nu ai?

-Lya, nu fi nesimțită!

-Stați liniștită, cred că știu ce își dorește.

-Măcar tu.

-Ce părere ai de aceasta?

Era o rochie superbă! Până la nivelul genunchilor, îi accentua formele dar era și lejeră, de un alb imaculat dar legată la brâu cu o eșarfă roșie ca focul. Se îndrăgosti imediat de ea, dar mama sa nu fu de acord.

-Nu te duci la o petrecere pe plajă! Ai 27 de ani, vino-ți în fire! Aveți ceva mai elegant?

-Cea din stânga.

Umflată, până în pământ, plină de cristale, mult prea împopoțonată. Nici măcar nu a vrut să o probeze.

-Nu.

-Îmi pare rău, dar nu prea știu ce v-aș putea oferi. Ce spuneți de aceasta?

-Aș arăta ca un cartof!

-Încearc-o!

Era deja ora 19, iar cum ea nu răspundea și nu apăruse la teatru, plecă acasă. Brusc, se opri în fața unui magazin cu rochii de mireasă și începu să plângă. O văzu pe ea. Era prea mult, oricât de mult încerca să treacă cu vederea.

Lya îl zări în momentul în care plecă și fugi, îmbrăcată în rochie de mireasă, după el.

-Alex! Stai! Am uitat să îți spun! Te rog, stai!

Îi era greu să alerge pe tocuri, așa că se descălță și îl urmări până la un pod, punct în care el se opri.

Mama Lyei rămase stupefiată. Pe lângă faptul că Lya o luase la fugă în rochia pe care nu o cumpărase, dar a trebuit să o plătească iar apoi a fost dată afară din magazin, o suna de câteva minute iar ea o ignora.

-Ce vrei? De ce îmi faci asta? Îți place să mă chinui?

Când îi văzu lacrimile, începu, de asemenea, să plângă.

-Te implor să mă ierți. Am uitat să te anunț că o să întârzii la repetiții.

-Dă-le dracului! Tu crezi că de ele îmi pasă? Tu crezi că de aceea am continuat? Lya, m-am săturat.

-Și eu m-am săturat. Vreau doar să fiu fericită! Cer prea mult?

Era gata să plece, până când o văzu chinuindu-se să-și scoată inelul.

-Ce faci?

Își smulse inelul de la mâna stângă și îl aruncă peste pod, în lac, cât mai departe putu. Începu să tândă isteric, apoi îi spuse, cu o voce calmă:

-Mă eliberez!

Era în stare de șoc, nu îi venea să creadă ce văzuse.

-Tu chiar faci asta?

Lya se apropie de el și îl sărută. O privea mirat, apoi îi făcu același gest. Rămăseseră îmbrațișați, pe pod, timp de câteva minute fără să spună nimic.

-Știi că avem o piesă de făcut, nu?

-Da, eram atât de fericit încât uitasem.

În sfârsit erau toți trei adunați în sufragerie și puteau vorbi despre marele final, așa că Levy luă cuvântul:

-Ne-am adunat aici ca să vă spun că astăzi s-a întâmplat un lucru minunat.

-Atunci de ce mai ești aici?

Eren și Erin își dădeau coate și râdeau.

-Haha. Amuzanților. Cum spuneam, iubita mea soacră mi-a spus de existența unui cont în care a depus bani aproape zece ani, sumă care îi va reveni Lyei la nuntă, iar eu am deja acces la el.

Cei doi rămăseseră cu gurile căscate. Era mai bine decât își imaginaseră! Tot ce aveau de făcut acum era să facă rost de date și să dispară pentru totdeauna.

-Nu mai spuneți nimic? Ok. O să mă descurc singur, dacă voi nu vreți.

-Nu nu, stai. Noi încă încercăm să procesăm.

-Deci e gata? Am scăpat să o mai slugăresc?

-Nu încă. Tot ce mai ai tu de făcut e să îi administrezi ultima doză.

-Când?

-Mâine, de dimineață.

Vocea lui Eren fu precum un cuțit care străpunse pânza gândurilor celor doi.

-Nu e prea brusc?

-Nu te-ai sărurat să îi speli chiloții?

-Ba da…

-Și mie mi se pare prea din scurt.

-Începi să te îndrăgostești de ea sau ce?

-Nu. Ai dreptate. Mâine de dimineață va fi ultima ei zi.

Căzură de acord. O otrăveau treptat de mai bine de două luni, iar ea dădea câteodată semne că bănuiește ceva, din cauza stărilor prin care trecea. Cafeaua de mâine avea să fie ultima. Mamei sale îi vor spune că se droga, iar ea, cum nu i-a făcut autopsia nici măcar propriului soț, nu avea să-și bată capul ca să vadă dacă protejatul ei, în care își pusese mereu încrederea, o mințea.

-Eren, ai putea să ne lași singuri?

Erin își puse ambele mâini în jurul lui Levy și îi făcu cu ochiul iubitului său.

-Da, chiar mă gândeam să mă îmbăt de fericire. Vin în vreo două ore înapoi.

Trecuse deja de miezul nopții iar amândoi erau obosiți, măcar reușiseră să pună în scenă tot ce scrisese Lya.

-E târziu, ar trebui să plec.

-Știu, dar voiam să te mai păstrez puțin, doar pentru mine.

-Pentru mine… stai! Știu acum!

-Ce?

-Știu care e finalul! Știu ce uitam mereu! Ești un geniu! Nu știu ce m-aș face fără tine. Trebuie să fug acasă să termin.

-Singură, pe bezna asta?

-Ajung în câteva minute. Noapte bună! Te sun măine, promit.

Îl sărută, își luă geanta, apoi fugi.

-Ce zi!

După nici măcar o oră, Levy adormi. Ca o felină, Erin reuși să coboare din pat fără să scoată nici un zgomot. Tot ce mai avea de făcut era să găsească plicul de care îi spusese, dar oare unde îl pusese? În pantaloni! Mereu punea lucrurile importante în buzunarul din față, din partea stângă. Îl desfăcu ușor și făcu mai multe poze, apoi îl puse la loc și se întoarse în pat, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

CAPITOLUL 7

,, … căci secretul fericirii se află în noi și în deciziile noastre”

Era prima dimineață după multă vreme în care se simțea împăcată cu propria-i persoană. Terminase, în sfârșit, piesa de teatru la care lucra de patru luni, creația care credea că va rămâne mereu cu o parte lipsă, dar nu! Mereu știuse ce final își dorea, doar că îi scăpase un detaliu, iar acum știa care era acela. Puse jurnalul roz la locul său, în noptieră și porni spre bucătărie, îmbrăcată într-o cămașă de noapte roz.

Erin, obosită după tot ce se întâmplase cu o seară înainte și abia trezită din somn, așeză scrumiera pe masă și se grăbi să prepare ultima cafea pe care Lya avea să o mai bea. Nici nu termină bine, că și auzi zgomotul făcut de tălpile sale desculțe pe gresia de pe scări.

-Bună dimineața! Ce faci?

-Și ție. Mor de somn.

-Ești supărată pe mine? Unde ai fost plecată ieri?

-Nu sunt. Am fost la cumpărături, mâncarea din casa asta nu se cumpără singură.

-Și cum le-ai cărat până aici?

-Am luat un taxi.

-Ah, am înțeles. Mi-ai făcut cafeaua?

-Normal! Ți-o aduc imediat.

,,În sfârșit o să scap de tine, scârbă! ”

-Cafeaua ți-e servită, alteță.

-Mersi. Unde te duci?

-Am rufe de spălat, de călcat, de așezat, ai uitat?

-Ai dreptate. Baftă!

-Mersi. Savurează-ți cafeaua.

,, De parcă ar fi ultima, idioato!”, spuse Erin, în timp ce părăsea camera.

Lya începu să miroasă cafeaua. O privea de parcă cineva îi presărase toată viața în acea zeamă neagră.

-Hmm, poate că mă simt rău de la atât de multă cafea. Dacă m-aș lăsa eu de viciul ăsta? Cică ți se îngălbenesc și dinții de la ea. Gata, de azi mă las de cafea! Dar dacă vede Erin că nu am băut-o, o să se supere. Ce să fac?

Vărsă conținutul ceștii în ghiveciul ficusului și își aprinse o țigară pe care o luă cu ea în dormitor, apoi îl sună pe Alex.

-Bună dimineața! Cum ai dormit?

-Excelent! E prima seară după mult timp în care m-am simțit atât de liniștit.

-Știu ce zici. Voiam să te rog ceva,

-Orice. Doar spune.

-Pot să vin acum la tine?

-Desigur, te aștept.

-Vin acum acum. Te sărut!

-Și eu.

Înșfăcă tabachera, bricheta, portofelul și geanta și plecă. Nu-și mai luă la revedere de la Erin, oricum era ocupată.

După ce-i spune lui Levy că planul era gata, se întoarce în bucătărie ca să-și poată savura victoria. Doza aceea trebuia să o ucidă instantaneu, așa că problemele ei fuseseră rezolvate. Sau nu…

-UNDE e?

-Lya! Unde ești?

-Nenorocita dracu’! A vrut să moară în puf, cum a trăit toată viața! Acum o să împută toată casa. Minunat.

Fugi până în dormitorul Lyei, dar acesta era gol.

-Unde e? Unde s-ar fi putut duce?

Începu să caute numărul lui Levy.

-Da, iubire. E gata? Anunțăm rudele?

-Termină, tâmpitule! Știu că e la tine, tu i-ai spus! Lașule, idiotule, tu chiar te îndrăgostisei de ea, trădător infect ce ești!

-CE? Cum adică nu e acolo?

-Nu face pe prostul cu mine!Știu că tu ai fost! Zi unde e!

-Te întreb încă o dată, unde e?

-Asta te-am întrebat eu, unde e Lya?

-Ce dracu’ ai făcut?

-E numai vina voastră! M-ați lăsat singură să mă ocup de tot! Eren unde e?

-E în camera de alături, doarme ca un porc după beția de aseară.

-Sunteți tâmpiți? Trezește-l!

Intră imediat în camera lui și începu să îl tragă de brațe, dar el încerca să-l ignore, întorcându-se nonșalant pe cealaltă parte.

-Trezește-te! Avem treabă! Mișcă!

Din moment ce Eren încă se prefăcea că nu îl aude, îl ia de mâini și îl aruncă pe podea.

-Ai înnebunit? Acum ce mai e? Puteai să-mi rupi ceva, omule!

-Lya.

-Ce e cu ea? A crăpat deja?

-Nu. A fugit.

-Cum? Ce naiba a făcut Erin?

Levy încerca să-și păstreze picul de calm care îi mai rămăsese, în timp ce furia se amesteca cu disperarea în mintea partenerului său.

-A făcut ce i-am spus.

-Și atunci de ce te mai stresezi? Îseamnă că fătuca o fi murit pe undeva pe drum. Nu avea cum să supraviețuiască, doza aceea ar fi ucis și un cal! Doar dacă… sun-o pe Erin! Acum!

Din ce în ce mai frustrată, se îndreptă spre bucătărie și se așeză pe scaunul pe  care stătea, de obicei, Lya, într-o încercare de a-și da seama de felul în care procedase ea.

-Oare unde se ascunde? Nu avea cum să ajungă prea departe, nu? Cine naiba mai e acum și ce mai vrea?, spuse Erin, în timp ce-și scotea telefonul din buzunar.

-Eren vrea să vorbească cu tine.

-Ok.

-Am să-ți pun o singură întrebare. Tu ești sigură că Lya și-a băut cafeaua?

-Normal că da! Are același ritual matinal de când o știu! Sau poate… nu. Sigur, ceașca e pe masă, goală.

-Asta nu înseamnă neapărat că a și băut conținutul.

Începu să inspecteze bucătăria și văzu că ficusul arăta ca orice în acel moment, dar nu ca o plantă, iar acel gând îi dădu fiori.

-Cred că avem o problemă…

Ajunsese deja la Alex care o întâmpină cu un pahar de vin roșu și cu fursecuri care erau, bineînțeles, cumpărate.Vorbiseră despre piesă, îi spuse care era marele final iar el fu mirat și încântat. Era momentul să clarifice și ce vor face cu relația lor, așa că își inaintă întrebarea:

-Uite, nu vreau să te supăr, dar cât ai de gând să continuăm așa? Când o să le spui că nu te mai măriți? Nunta ar trebui să fie în nici trei săptămâni.

-Știu. Ideea e că nu o să le spun.

-Poftim?

-Pot să mă mut cu tine, te rog?

Era atât de fericit încât îi venea să o îmbrățișeze până când îi scotea tot oxigenul din plămâni.

-Tu vorbești serios? Tu, să temuți în cutiuța asta? Și cum rămâne cu vila ta? Și cu hainele tale, fardurile și  tot? Cum o să ne descurcăm?

-Sunt doar trei săptămâni… Am schimburi și farduri în vestiarul de la teatru. Vreau doar să fiu fericită, mă pot lipsi de tot luxul, pot să fac curat, pot să învăț să spăl rufe, pot să mă port ca o persoană mediocră, atât timp cât am liniște, înțelegere și iubire. Deci, îmi permiți să stau cu tine? Doar pe canapea dacă vrei.

-Te las, dar cu o singură condiție.

-Hai, să aud.

-Tu speli vasele.

-Fie.

-Știi că noi doi am omis un mic detaliu din plan, nu?

-Care e acela?

-Avem o piesă de terminat în patru zile.

-Putem repeta aici. Tu te vei duce azi la teatru să-mi aduci lucrurile, apoi ne putem apuca de treabă.

-Și cu regizorul ce facem?

-Ne descurcăm, îți promit.

-Ce ne facem acum?

Tensiunea începuse să apese din ce în ce mai mult pe umerii lor, dar Eren găsi o soluție.

-Eu mă duc acolo și văd ce pot să fac, tu stai cuminte aici, ai înțeles?

Neavând altă variantă, acceptă. Măcar primea o pauză după luni de actorie proastă.

Închise ușa în urma sa și goni pe șosea până când ajunse și intră în bucătărie. Avea nevoie de ea.

-Urcă repede în mașină și hai! Nu mai avem altă variantă!

-Hai unde?

-Oriunde. Nu vezi cum s-au complicat lucrurile?

-Dar nu am bagajele făcute, nu m-am aranjat…

-Mișcă! O să luăm de pe drum ce avem nevoie. Mai întâi, trebuie să ne oprim la bancă.

Plecară, nu știau unde, dar erau deja la câteva orașe distanță. Banii din contul Lyei nu erau atât de mulți pe cât se așteptau ei, dar erau suficienți pentru a-i asigura existența, măcar pentru un an, timp în care ar fi găsit altă sursă de venit. Se descotorosise de ea la nici câteva ore după ce planul luase sfârșit, lăsându-i trupul într-o pădure. Nu voia să se ajungă aici, dar niciodată nu și-ar fi împărțit ce era al lui cu o femeie, mai ales una ca Erin, ,, fleică de carne” .Nu îl interesa ce se întâmplase cu Levy, dar i-ar fi plăcut să-i vadă fața când află că banii din cont dispăruseră, la fel și amanta lui, împreună cu ,, prietenul său loial”. Chiar dacă nu credea să spună asta vreodată, îi părea rău pentru ce pățise micuța actriță și spera că era măcar vie. Până la urmă, datorită ei avea să-și schimbe viața. Poate că-și va face o firmă, nu se știe niciodată ce-ți oferă viața.

După ce trecuseră câteva ore de când mama Lyei îl întreba unde este fiica ei, iar cei doi nu mai răspundeau la telefoane, se hotărâ să se ducă în casa ei, ca să vadă ce se întâmplase, dar casa era goală. Primi un ultim mesaj de la partenerul său, apoi nu mai reuși să ia legătura cu el. Era foarte ciudat, nu înțelegea la ce se referea mesajul. Se duse la bancă. După ce golea contul, va da de ei și totul va fi bine, sau cel puțin așa credea. Contul era  gol, iar domnișoara îi spuse că cineva extrase toate fondurile cu câteva ore înainte, dintr-o sucursală aflată la mare distanță. Mesajul începea să prindă sens acum.   ,, Arată-ți fața”. Cum își epuizase toate ideile, se duse într-un bar în care stătu până când abia fu în stare să-și mai ducă propria greutate, apoi chemă un taxi și se întoarse la tot ce mai avea, apartamentul său, loc în care găsi, pe perna sa, sutientul pe care îl purtase Erin cu o seară înainte, moment în care înnebunește. Ea fusese singura pe care o iubise, cea pentru care voia să facă totul, de fapt, pentru amândoi. Voia doar să trăiască împreună cu ei, undeva departe de tot ce însemnase ,, afacerea „.

În cele din urmă, Levy suferă un atac de cord și este găsit mort, la o săptămână distanță, de polițiști, după ce vecinii au raportat că bărbatul nu mai părăsise domiciliul iar un miros oribil ieșea din apartamentul acestuia.

  Când a aflat că Levy a murit, s-a simțit ciudat de liberă, dar și vinovată, sentiment care a dispărut când mama sa i-a divulgat secretul cont care trebuia să fie cadoul pentru nunta sa, eveniment care a fost, cu greu dar inevitabil, anulat. Toată lumea s-a gândit că Levy a  fost cel care a golit contul, dar nimeni nu știa de ce murise, mai exact. Dar cu Eren și Erin ce s-a înrâmplat? Nu mai conta, poate că plecaseră ca să-și poată trăi iubirea liniștiți, departe de omul nenorocit care le fusese prieten.

-Felicitări, draga mea! Piesa a fost un real succes! Nu credeam să spun asta vreodată, dar m-am înșelat în privința ta!

Era pentru prima oară în decursul existenței sale  când îi era dat să audă complimente din partea mamei sale. Erau la petrecerea surpriză organizată de regizor, care știuse din prima clipă când văzu piesa că avea să fie așa. Alex era lângă ea și o ținea de mână, nu mai aveau de ce să se ascundă.

-Îți mulțumim, mamă! Nu aș fi reusșit niciodată fără Alex.

-Și tu te-ai descurcat foarte bine, tinere. Ce e drept, ai talent. Te-am judecat greși și îți cer iertare.

Rămăseseră muți de uimire, dar trebuia să-i răspundă.

-Vă mulțumesc din suflet! Stați liniștită, nu sunt genul de om care să poarte pică.

-Mă bucur că vă înțelegeți, spuse Lya, în timp ce îi privea plină de mulțumire.

-Chiar îmi pare rău pentru tot răul pe care l-am cauzat, niciodată nu aș fi crezut că sub chipul lui Levy, se ascundea un monstru. Bine măcar că nu ai pățit ceva rău.

-Ai dreptate. Mi-au dispărut și durerile, mă simt din nou ca înainte!

-Nu crezi că ar fi mai bine să mergem la un control?

-Alex, te bat!

-Începe să-mi placă de băiatul tău, se pare că are grijă de tine.

-Nici nu ai idee. El a știut mereu cum să mă citeasă după propria-mi față, chiar și atunci când nici eu nu mă mai recuoșteam.

-Dar oare ce s-a întâmplat cu Erin? Nu erați prietene bune?

-Sinceră să fiu, chiar nu știu. Polițiștii au spus ceva de un mesaj primit de la Eren, găsit pe telefonul lui Levy, atât. Am încercat să dau de ei, însă mi-a fost imposibil. Cred că nu vom ști niciodată ce s-a întâmplat, de fapt, cu ei.